Rebel intre cei care apar rar in culturile nationale, Mateiu Caragiale a fost un critic al societatii in care a trait, fie doar si prin asumarea stilului pina la cele mai dificile consecinte. Personalitatea acestui om, care a demontat prejudecatile epocii sale, l-a fascinat pe scriitorul Ion Iovan, care a publicat, in ultimii ani, doua volume concentrate asupra personalitatii talentatului scriitor, primite cu entuziasm de catre critica: Mateiu Caragiale. Portretul unui dandy roman si Ultimele insemnari ale lui Mateiu Caragiale. In interviul pe care ni l-a acordat, Ion Iovan ne-a vorbit despre un nobil pe care contemporanii, inclusiv tatal lui, nu l-au inteles si pe care el il considera, fara rezerva, o fiinta extraordinara. In subtext, gasim o critica a societatii de astazi si a lipsei sale de eleganta.

In ce masura credeti ca Mateiu Caragiale este un model pentru intelectualii de astazi?
Pentru mine, Mateiu Caragiale, ca literat, este, evident, un model, din moment ce am insistat cu doua carti asupra lui. Si va previn ca interviul acesta nu-mi este luat atit mie, cit spiritului sau. Mult as fi dorit sa-l chestionez chiar eu pe autorul Crailor de Curtea-Veche. Fiindca Mateiu nu a fost un om si un scriitor obis­nuit. Dupa cum se stie, sub masca dandy-ului, acest veritabil dezra­da­ci­nat si-a scris literatura, dar, mai ales, si-a tesut stilul de existenta. Scopul vietii lui a fost de a-si ara­ta fiinta conceputa de el insusi, o fiinta extraordinara.
Cind am intrat in lumea artistica a Bucurestiului, se rarisera mult nobilii scriitori de cafenea si se instapinisera literatorii de crisma. Pentru multi dintre acestia, buna-cuviinta, eleganta erau de-a dreptul insolente. Nu mai exista nimic din farmecul anturajului matein printre condeierii care afumau localul Casei Scriitorilor din Calea Victoriei – insi cu aer frust, vorbind si purtindu-se dubios de uzual. Am mai prins totusi citeva umbre, ultimii „interbelici“ care incercau sa-si consume intelept restul de viata. Cam putini intelectuali de aceasta speta observ astazi: oameni inteligenti, creativi, culti, cum vreti, aproape de ideal. Dar sint citiva, insa inabusiti de suficienta si grobianismul celorlalti.

Ce avea diferit fata de idealul actual de om inteligent, creativ, cult?
Lasind deoparte decenta, manierele, impecabila vestimentatie, sa zicem doar ca Mateiu Caragiale refuza pertractarea, ciorovaiala publi­ca, linguseala. Nu era bastardul „berarului“ I. L. Caragiale, ci chiar urma­sul contilor transilva­neni pe care-i adop­tase. Si mai vad o diferenta: intelepciunea lui aparte. Aceasta, dupa Mateiu, este satisfactia pe care ti-o oferi, care se obtine mai ales jucindu-te. Sint citeva jocuri false: amorul, in primul rind, placerea stomacului, ama­geala lecturii si alte citeva. Sint apoi jocuri inchipuite, de pilda literatura. Mai exista si adevaratele jocuri: spita, averea, puterea. Mateiu Caragiale era un om serios, stia sa se joace.

Prin ce este legat Mateiu Caragiale de epoca in care a trait?
Aproape prin nimic. Ma­teiu tinjea dupa Romania de dinainte de primul razboi, la fel cum noi ne gin­dim nostalgic la cea de dinainte de al doilea. Epoca lui favorita era cea de pina la 1918 sau chiar de pina la 1848. „Fara boieri, fara elita, fara valori ereditare, ne ina­bu­sim intr-o tara care-i til­ha­reste pe cei mai deosebiti dintre ceta­tenii sai de singurul lucru cu adevarat pre­tios: stilul nobil al existen­tei“, scria acesta in jurnal.
Ce omenire ii ramasese in Romania Mare? Cu ce elite? Si, mai ales, cu ce politicieni – alesi ai vul­gului! Traia, vrind-nevrind, impre­una cu ei, vorbind o limba de enclava, in tarisoara de cherestegii si ipistati ai tatalui Caragiale: „Romania asta noua, care mi-a nimicit asteptarile! Ne scapa printre degete soarta, asfixiata sub mitocanie. E un blestem – politica nationala se dilueaza cu tipi de tot felul, corupti, ignari si fara panas. Orice invirtit poate conduce natia asta. Boierul roman piere“. In epoca lui, deci, autorul Crailor considera ca isi cheltuie degeaba zestrea si agoniseala mintii. Era furios, la fel ca unii dintre noi astazi, pe fruntasii politici: „Sufletul meu nu poate accepta atita mizerie – peste tot mirlai, gueusaille; mi-as dori macar sa mor in alta parte... Nu pot avea vorbe
bune nici macar pentru Bucurestiul meu – urbe degradata in vremi degradate“.

Credeti ca societatea actuala ar tolera, ar intelege o personalitate precum cea a lui Mateiu Caragiale?
Nu, nu cred. Dar nici societatea lui nu l-a prea tolerat. Craii de Curtea-Veche e o capodopera. Dar cu ce pret a fost acceptata in panoplia literaturii romane? Fiindca a trebuit platit un pret, s-a cerut un sacrificiu pentru ca scrierea sa nu fie cumva „umbrita“. Pretul a fost tainuirea a ceea ce numim „reactionarismul“ lui Mateiu, dar si ascunderea judecatilor lui acide asupra contemporanilor, precum si ignorarea stilului ales de el pentru a vietui, vazut ca un cult inacceptabil al propriului eu. Fata uma­na a lui Mateiu Caragiale trebuia ascunsa „din dragoste pentru opera acestuia“, daca nu uitata de-a dreptul, ca pedeapsa pentru ponegrirea marelui Ion Luca. Perpessicius si Cioculescu au fost criticii care si-au pus in miscare antipatia fata de ultimul Caragiale, cenzurindu-i crunt jurnalul, scrisorile si comentindu-l, ca om, in chipul cel mai malitios. Printre altele, morga si dandismul lui Mateiu par a fi chestiuni stinjenitoare pentru criticul roman de ieri si de azi: iata un autor important care aduce in prim-planul preocuparilor sale nu textul, ci „faptura din afara“, un autor pentru care literatura e mijloc, nu scop.
Da, era greu de acceptat un ins ca Mateiu, pentru care distinctiile regale si eleganta – eleganta ca profesie – constituiau atributele esentiale ale existentei. Lucruri nein­semnate ori inutile pentru altii aveau o importanta majora pentru el, o fiinta sui-generis, care facea din desertaciunile vietii „o arta ce poarta pecete personala, seducatoare ca o lucrare a spiritului“.
Intr-adevar, Mateiu Caragiale este, ina­inte de toate, o lucrare a spiritului sau, reusind infaptuirea unui ins cu totul special, dificil de acceptat, semet si integral nonconformist. Tinar, i-a scandalizat deliberat pe filistinii contemporani, in frunte cu celebrul sau tata. Matur, s-a izolat in tinuta si trufie, devenind personalitatea cea mai ciudata a Bucurestiului interbelic. A dorit sa fie un caz – a reusit, a vrut sa scrie o capodopera, a scris-o. In final, valoarea de scriitor i-a fost recunoscuta, dar intelegerea personalitatii lui nu s-a realizat.

Care au fost motivatiile dvs. de a scrie despre Mateiu Caragiale?
Poate prima dintre motivatii a fost uimirea mea in fata constatarii ca mai toata critica literara, imbracind in superlative opera lui Mateiu, facea eforturi pentru a diminua statura umana a fiului natural al lui Ion Luca. Vocile profesorale simteau neaparat nevoia de a-i ignora sau ridiculiza proiectul de viata. Si, paradoxal, cu cit scrierile mateine se faceau mai cunoscute publicului, cu atit figura autorului se incetosa. Asa ca m-am decis sa conduc interesul cititorilor sedusi de textul Crailor spre alcatuirea omeneasca a creatorului lor.
O alta motivatie a fost aceea ca Mateiu nu a devenit, in chip clar si din capul locului, o „aschie“ a lui Ion Luca, in nicio privinta, lucru de-a dreptul surprinzator. Dar mai ales mi-a placut faptul ca a fost un scriitor subiectiv, foarte subiectiv. Tinarul Mircea Eliade spunea: „Reteta succesului nu e o carte onorabila; o carte supravietuieste nu prin cinste, ci prin mistificare“. Si Mateiu simtea asta – e sinistru sa fii neaparat corect, nesubiectiv, sa te aliniezi parerii gloatei, numai pentru a avea aprobarea cit mai multor nauci. Subiectivitatea lui Mateiu, iata, s-a dovedit mai valoroasa decit cumintenia cvasigenerala. Si, nu in ultimul rind, m-a sedus obsesia lui pentru stil.
„Style!“, proclama el, gindindu-se nu atit la scriitura, cit la el insusi, ca fiinta. Desi, intr-un fel, a riscat sa se piarda si ca autor: intre a se imbuiba cu metafore sau a se dedica unei proze incrincenate, a ales sa compuna ceva nemaivazut, aproape in dispretul cititorului comun. Nu s-a gindit nicidecum sa dea satisfactie publicului de tiraj mare. Consumatorii de literatura in tiraj mare ii pareau detestabili.