POZA:
             
 

Norman Manea: "Al doilea exil s-a petrecut cand aveam 50 de ani, sub forma iesirii de sub dictatura comunista"

Sunt multe de spus atunci cand ne gandim la scriitorul Norman Manea, al carui destin este insemnat de istorie. Desi s-a nascut in Romania, din 1986 traieste in Statele Unite ale Americii. Doar oamenii deosebiti isi pot duce crucea mai departe cu demnitate, caci in cartile sale se poate citi despre ororile la care l-a supus viata… Norman Manea este cel mai tradus autor de limba romana, un scriitor onorat cu numeroase distinctii internationale (Premiul „MacArthur”, supranumit „Nobelul american”, Premiul International de Literatura „Nonino”, Premiul „Médicis Étranger” si altele). In ultimii ani, s-a numarat printre favoritii la obtinerea Premiului Nobel pentru Literatura, alaturi de scriitori celebri la nivel mondial precum americanul Philip Roth sau japonezul Haruki Murakami. Printre temele abordate intr-un mod original in volumele sale se numara Holocaustul, statul politienesc, coruptia si complicitatile in regimul comunist, devastatorul terorism islamic sau viata in lumea capitalista.

Ati plecat din Romania si nu ati mai revenit decat foarte rar. Ce inseamna „acasa” pentru dvs.?
Sunt cetatean american de mai multa vreme, dar am pastrat si cetatenia romana. Asadar, am si din punct de vedere legal o dubla identitate. Pe deasupra (sau pe dedesubt), sunt nascut intr-o familie evreiasca, ceea ce s-a dovedit a fi o premiza greu de neglijat. Dar daca trecem dincolo de notiunea conventionala de domiciliu, apartenenta etc., acasa – in sensul cel mai profund al regasirii de sine – ma simt numai in limba romana.

S-ar putea spune asadar ca s-a vindecat rana „alungarii” dvs. din tara?
Am ajuns in lagar, in primul meu exil fortat, la varsta de cinci ani, din cauza urii legalizate, promovata cu insufletire de autoritati, sentiment care m-a aruncat din trenul de vite in cosmarul prigoanei si al mortii. Al doilea exil s-a petrecut cand aveam 50 de ani, sub forma iesirii de sub dictatura comunista si a plonjarii in universul complicat si nu o data opresiv al libertatii.
Fireste ca, in acesti mai bine de 25 de ani de la parasirea Romaniei, anumite rani s-au cicatrizat; era inevitabil. Senectutea ma regaseste in peisajul idilic de la Bard College, unde port cu mine atat binele, cat si raul unei biografii complicate.

Au fost momente in care ati simtit repulsie fata de o ideologie, un om sau o tara?
Dupa ce am vazut ce poate face omul semenilor sai – fie intr-o societate inchisa, perversa si tiranica, fie intr-una deschisa, competitiva, cu multe posibilitati si optiuni, dar cinica si mercantila –, simt repulsie fata de toate formele de fanatism si fariseism, fata de marsavie si mizerie morala, fata de patologia cupiditatii, a egoismului, a arogantei… si a crimei de toate felurile.

Burdujeni, satul natal schitat in amintiri
Cum v-a ramas intiparit in minte Burdujeni, satul natal?
Burdujeni nu era chiar un sat, ci un targ cu doua librarii (cred), cizmarii, croitorii, o cofetarie si o carciuma; avea o viata comunitara foarte intensa, la fel ca in agorele grecesti, cu intrigi, dezbateri si asocieri patetice. Este foarte aproape de Suceava, la numai trei kilometri, si e doar localitatea in care m-am nascut, eu locuind de fapt cu parintii mei la Itcani. Aceasta mica asezare vecina era foarte diferita, mult mai „austriaca”. Mergeam deseori la bunicii din partea mamei, care locuiau in Burdujeni. Putinele amintiri de dinainte de deportarea in Transnistria sunt vagi, colorate, infantile.

Cand a fost ultima data cand ati vizitat Transnistria si ce vi s-a parut schimbat fata de perioada copilariei?
Nu am mai vizitat Transnistria, insa in anul 2004 am calatorit alaturi de echipa de filmare a productiei Anul acesta la Cernauti, ajungand astfel la Liov, la Cernauti si la Suceava. Am trecut si pe la Hotin, localitate de pe malul Nistrului. Desi era in aprilie, era o zi cumplita de toamna, cu cer negru, vant puternic si frig naprasnic; am retrait acolo, privind celalalt mal, dezastrul deportarii din 1941, cuprins de o intensa oroare.

„Cel care are un «de ce» pentru care sa traiasca poate indura aproape orice”, spunea Friedrich Nietzsche. Care a fost „de ce-ul” dvs. in perioada petrecuta in lagar?
Pe atunci aveam doar cinci ani, deci trairile mele erau mai degraba instinctive, legate de frica, foame si boala. Aveam obsesia supravieturii si depindeam intru totul de parintii mei, oameni extrem de devotati si de ocrotitori.

Care a fost prima dvs. dorinta, in momentul in care ati iesit din intunericul lagarului?
„Mehr licht” (n. red. – „mai multa lumina” in limba germana), cum spunea Goethe pe patul de moarte, era si strigatul de inviere pe care il simteam in mine. Eram avid de viata, voiam scoala, mancare si jocuri si, in acelasi timp, eram vulnerabil cand venea vorba de iluzii, inclusiv politice si ideologice, legate de viitorul „omului nou” (n. red. – tiparul cetateanului desavarsit, conform viziunii comuniste) si al unei societati innoite.

A scrie este inseamna uneori suferinta, mai ales atunci cand se astern pe hartie amintiri despre un trecut dureros. Se
aplica acest lucru si cazul dvs.?
Scrisul este o daruire asidua si tensionata, care infaptuieste si o mutatie uneori terapeutica, prin transfigurare si analiza. Nu este usor nici macar cand nu se concentreaza neaparat pe trauma. Destinul omului nu este pentru nimeni un basm telegenic.

„Sa te tarai incetisor, ca un melc, si sa-ti lasi dara cu modestie, cu sarguinta si, in fond, cu indiferenta, in voluptate pasnica si anonima”
(Cioran)

In opera dvs. s-a simtit o afinitate pentru Cioran si Kafka. De ce tocmai acesti scriitori?
Ar fi prea multe de spus pentru spatiul unui interviu in revista. Cioran – exilatul, apatridul prin excelenta – vorbise despre „onoarea” de a fi fost expulzat. Kafka ar fi folosit probabil un alt termen – „sansa” sau „darul” –, dar era si el un exilat esential in tara sa, cum fusese Proust in camera lui cu pereti din pluta. In amplul capitol final – intitulat Din pivnita lui Kafka in mansarda lui Cioran – al unui superb volum de Ion Vartic – Cioran naiv si sentimental, aparut la Editura Biblioteca Apostrof in anul 2000 –, autorul marcheaza subtile apropieri dintre cei doi solitari hiperlucizi, dornici sa se retraga din lume in ei insisi si in visul involutiei. Vartic scria: „Kafka, locuitorul indragostit al pivnitei si al vizuinii, gandeste complementar cu locuitorul mansardei”. Cioran transcrie in Caiete meditatia kafkiana despre refuzul si sovaiala dinaintea nasterii. La fel precum Kafka, acesta considera ca existenta scriitorului este marginala: „Sa te tarai incetisor, ca un melc, si sa-ti lasi dara cu modestie, cu sarguinta si, in fond, cu indiferenta, in voluptate pasnica si anonima”. As putea extinde citatele pentru a evita o confesiune clara. Rezumand ce spuneam anterior: desi extrem de diferiti, Cioran si Kafka au surprins, cu acuitate si in formulari memorabile, impasul existentei – efemera ratacire terestra, deruta a solitarului in campul mereu limitat si adesea absurd al vietuirii si al sperantelor iluzorii…

In Romania, mai multi oameni de cultura si scriitori se opun predarii religiei in scoli. Dvs. ce parere aveti despre decizia BOR de a introduce aceasta materie? Spuneati la un moment dat ca nu credeti in Dumnezeu, ci doar in fiinta care v-a dat viata: mama.
Decizia nu trebuie sa-i apartina Bisericii Ortodoxe Romane, ci statului. BOR este libera sa-si organizeze propriul invatamant religios benevol, iar separarea bisericii de stat este imperativa in toate tarile civilizate ale epocii in care traim. E adevarat, eu sunt agnostic (n. red. – adept al conceptiei filosofice ca puterea umana este incapabila de a justifica daca Dumnezeu exista sau nu). Impartasesc in totalitate opinia lui Eugen Ionescu, cel care L-a cautat mereu pe Dumnezeu si care, intrebat ce parere are despre Divinitate, a raspuns: „Nu sunt nici atat de destept, nici atat de prost incat sa am raspuns la o asemenea intrebare”. Am fost miscat recent de replica unui personaj profund religios dintr-un serial TV, care s-a separat de religie si a afirmat ca este convins ca in felul acesta este mult aproape de Dumnezeu.
Sunteti profesor de literatura europeana la Bard College, New York. Sunteti un indrumator cultural pentru studentii dvs.

Regretati ca nu aveti copii?
Regretul a venit cand era prea tarziu…

„Am trait mai multa vreme doar in trei orase romanesti: Suceava, Bucuresti si Ploiesti”
Exista vreo diferenta intre Norman Manea din Romania si Norman Manea din SUA? Care ar fi aceasta?
Fireste ca exista. Cel din prezent, din SUA, are alta varsta, a trecut prin experienta extrema a exilarii, traieste intr-un mediu diferit, pe care a incercat sa-l inteleaga si in care, pe cat posibil, a reusit sa se adapteze. A mai citit si a mai scris carti, deschizandu-si o usa de acces catre o limba si o cultura distincte. Cu acestea din urma s-a si confruntat, fiind vorba despre o cu totul alta civilizatie. Varsta de acum apartine mai curand bilantului, in timp ce transformarile interioare apartin unei alte etape – a constientizarii, a dilemelor si reperelor spirituale. In adancul sufletului, Norman Manea de azi este insa cel de ieri si dintotdeauna, caruia viata i-a dat sansa longevitatii, a adaugirilor si a pierderilor „furnizate” de o prelungita si extinsa aventura terestra.

Spuneti-ne mai multe despre filmul Le beau danger, regizat de René Frolke, care l-a realizat pornind de la doua texte care va apartin: povestirea Puteam fi patru si un fragment din romanul Plicul negru.
Intelegerea initiala cu regizorul a fost ca eu sa aprob forma finala a filmului. Am ezitat indelung, dar pana la urma mi-am dat acordul, uimit insa de optiunea sa. Dupa ce ma urmase doi ani cu aparatul de filmat prin New York, Berlin, Romania, Buenos Aires, Bard College si Torino, René Frolke a facut un film pe care il putea concepe in camera sa berlineza si in padurile din jur. In pelicula „curg” textul si peisajul, cu extrem de rare intercalari ale unor prezente umane. Pana la urma, nu am vrut sa-mi arog rolul de cenzor; erau opera si viziunea lui. Faptul ca a fost acceptat la Festivalul International de Film de la Berlin si acum calatoreste la mai multe festivaluri cinematografice din toata lumea nu m-a facut sa-mi schimb opinia, dar nici nu mai are mare importanta.

Daca ar fi sa alegeti trei locuri reprezentative pentru Romania, care ar fi acestea?
Am trait mai multa vreme doar in trei orase romanesti: Suceava, Bucuresti si Ploiesti – acesta din urma fiind doar un substitut al Bucurestiului, in care nu puteam ramane dupa absolvire pentru ca nu aveam buletin de Capitala, cum cerea socialismul romanesc atat de multilateral… In afara de Suceava si Bucuresti, n-as sti ce sa aleg. Sibiu, Brasov, Timisoara, Cluj-Napoca, Piatra-Neamt, Oradea, Sinaia?  Am fost vara trecuta la Paltinis, sa vizitez mormantul si casa memoriala ale lui Constantin Noica, si am vazut inscriptia din fata locuintei: „Cine nu traieste la Paltinis este in exil”. Descoperisem, dintr-o data, ca mai toata lumea este in exil, suntem cu totii izgoniti din Rai. As putea deci sa va raspund ca Paltinis. Este un loc superb, intr-adevar, dar care nu mi-e accesibil. Sa lasam asadar libera aceasta valenta.

Aveti o istorie de viata si o viata istorica. Ati primit oferte de a va alatura vietii politice de la noi din tara?
Nu, nu am fost solicitat niciodata. La pubertate m-am „solicitat” singur, crezand ca, daca tot supravietuisem proiectului de anihilare, locul meu era printre cei care visau sa construiasca o noua societate. Insa s-a dovedit ca nu era, cum nici tara care se construia nu era ceea ce visasem. Dupa 1989, rasturnarile, regenerarile, fervoarea si isteria din tara s-au inmultit fara mine. Participarea mea de la distanta a fost voluntara si deloc insistenta. Doar in asa-numitul scandal Eliade cred ca am contribuit cu o abordare mai fireasca, desi mi se adusesera multe injurii.

Cum poate poporul roman sa-si pastreze identitatea nationala?
Nici identitatea nationala, nici cea individuala nu mai sunt cele de acum 100–200 de ani. S-au schimbat multe in lume si in oameni. Modernitatea centrifuga a operat modificari drastice in structura sociala si in psihologia individuala, iar actuala globalizare, cu iuresul tehnicizarii si al comunicarii instantanee, dar si cu o acuta contrareactie in multe parti ale planetei, nu lasa nici ele definitia sa se stabilizeze. In ceea ce priveste solutiile de pastrare a identitatii nationale, acestea sunt greu de anticipat, cum nu este usor de prevazut nici definitia pe care identitatea o va capata in viitor.

de Anca Lapusneanu - 16410 afisari
 
         
 
3.0 - 3 voturi
 

Ultimele articole FREE