„Esto es Zico do Brasil!“ Crainicul Mondialelor din a82 isi facuse din asta o norma de exprimare. Simtea ce simteam si noi la ivirea asului de cursa lunga in axul optic al camerei de luat vederi si ii puncta existenta printr-o sintagma considerata necesara, fiind vorba de unul ca el. Zico stralucea cu inversunare pe ecranul panoramic al fotbalului planetar. Grea, dar meritata povara!
Sunt in capitala Braziliei. Geometria spatiala si-a dorit aici sa incredinteze eternitatii o mostra de eleganta si curaj. Aripile avionului aduna trairile in cotidian ale noii capitale, inaugurate in 1960. Aici clocotesc magazine si servicii de toate felurile. In prelungire, locuinte, iar in punctul terminal, stadionul. Exista si un cartier al ambasadelor, luat in stapanire de clorofila in rasfat adusa aproape cu sacrificii pentru a indulci cate ceva din romanta desprinderii de Rio, spumosul, trepidantul, clocotitorul Rio de Janeiro. El acolo, cu ale lui, cu insolita Capatana de zahar, cu Copacabana, cu arena destinata Festivalului dansurilor indracite, cu muntele de pe care Crist priveste Omenirea in intregul ei.
Sunt, asadar, in Brasil, intr-un cerc de oficialitati. Aflu ca este aproape de mine Zico. „Chiar Zico do Brasil?”, ma intreb pe mine insumi, in timp ce ideea unei discutii-interviu ma luase in stapanire. Chiar el!
Ii sunt prezentat. Detineam atunci o pozitie sonora in portofoliul nostru mass-media - eram director general al Agentiei Nationale de Presa - si a reactionat cu intelegere la solicitarea mea de a sta de vorba. Dar nu mai mult decat atat! Circumstantele nu i se pareau potrivite unei discutii pe baza de intrebari si raspunsuri. Mi-a propus in schimb sa revin in ziua urmatoare, cautandu-l la „locul de munca“… Era ministrul sporturilor in tara sa, ocupand un fotoliu unde se aflase cu ceva ani mai devreme Pele.
Din punctul sau de vedere, asta seara exclus, din al meu, exclus maine! Urma sa ne aflam, toti ai nostri, intr-o alta capitala sud-americana, la cateva mii de kilometri. Ma explic, intelege situatia, dar ma roaga, la randu-i, sa-l inteleg. Nu se simte prea confortabil, pentru ca abia a venit si n-a apucat sa se salute cu o serie de personalitati pe care stia ca le va intalni aici. Recalandrez in viteza. Acum, nu. Dar ceva mai tarziu? Raspunsul, chinuit: „Poate…”.
Stam deja fata in fata. Ii lasasem ragazul apreciat de mine ca moneda de schimb pentru toleranta. Ma surprinde tinuta deloc obisnuita a intervievatului meu, ce poate parea, unui ins care nu-l cunoaste, un functionar de toata ziua, bine imbracat, stilat in gesturi, dar parca nepregatit sa se lase tinut de mana in public. Pare cineva temator sa nu i se interpreteze drept aroganta pretentia de a vorbi in dreptul unui casetofon la vedere.
Omul acesta a ridicat in picioare, la viata lui, sute de mii de oameni in aceeasi fractiune de secunda, a golului indelung visat si pe neasteptate nascut, pentru a fi inghitit de istorie. El a dat mii de interviuri si declaratii de presa. Chipul i-a fost distribuit prin fotografii si fotograme pe tot Pamantul. Orice copil care pune piciorul pe nisipurile de pe Copacabana isi rosteste in gand promisiunea de a-i calca pe urme. Lui, pentru ca Pele se lasase inghitit de legenda, iar Ronaldo nu se nascuse inca.
Handicapul, pentru mine, se dizolva incet, incet, eu insumi prinzand curaj si conducand discutia printre balizele de moment, cu multumirea ca mi-a iesit in cale aceasta ocazie.