Trei ore cat un an la UPU

„Este o meserie ca oricare alta, cu lucruri bune si mai putin bune“. Asa isi descrie jobul un medic de la Urgente. Intamplarea face ca gesturile lui, parte a unui protocol bine stiut, sa opreasca oameni de pe drumul fara de intoarcere.

Este luni, 20 mai, ora 8.30. Am venit la Floreasca pentru a face un reportaj si nu ma simt deloc in largul meu. Reflex conditionat, stomacul incepe sa ma doara de cum pasesc in holul aglomerat al spitalului. Acum zece ani, pe vremea aceasta, eram medic stagiar la sectia de Urgente a Spitalului Judetean din Constanta. Nu imi amintesc prea multe de atunci, doar senzatia de disconfort a ramas intacta.

Oamenii care salveaza cele mai multe vieti pot fi gasiti la Urgente Majore. Ma prezint, primesc un scurt instructaj si un halat verde si apoi ma retrag intr-o zona din care vad aproape tot si nu deranjez pe nimeni. Sunt multi medici, este foarte cald, usa se tot deschide. In aer pluteste un zumzet de voci si piuitul aparatului care monitorizeaza inima unui batran in scutec.

La ora 8.50 este adus pe targa un barbat in varsta, constient. Un posibil infarct, mi se explica. Asistenta ii arata continutul buzunarelor: „Banii astia ii aveati la dumneavoastra, da?”, apoi cauta buletinul. Ma intreb unde-i sunt apartinatorii si, fara sa vreau, imi amintesc de Moartea domnului Lazarescu. Imi amintesc si de lungile drumuri cu bolnavi in carucioare cu rotile pe care i-am plimbat de la un cabinet la altul, in urma cu zece ani, pentru investigatii. Atunci imi era jena sa intru peste rand, in fata persoanelor trimise din policlinica. Oare cum as proceda acum?

Ca sa ajuti, nu lasi emotiile sa te copleseasca
„Este o caldura de nesuportat”, spune medicul Bogdan Oprita. Trebuie sa ma grabesc daca vreau sa stau de vorba cu el, pentru ca la ora 9 va intra la raportul de garda, iar la 10 tine un curs de descarcerare. Bogdan Oprita este medic pe Urgente din 1996 si seful departamentului din 2002, iar din 2004 - coordonatorul SMURD Bucuresti. Imi spun ca nu exista intrebari perfecte, asa ca indraznesc: „Va mai zdruncina ceva? Va mai impresioneaza ceva?”. „Trebuie sa ramanem calmi ca sa putem ajuta pacientul, nu ne putem lasa coplesiti de emotie. Nu conteaza ca este copil sau ca este adult. Daca ne gandim prea mult la persoana pe care o tratam, nu mai ajutam pacientul”. „Dar daca ati primi ca pacient un prieten sau o ruda?”. Medicul se gandeste cateva secunde: „Primul lucru pe care-l inveti de la colegii de la ATI (anestezie si terapie intensiva) este ca trebuie sa fii pregatit sa-ti intubezi mama”. 

Acum 25 de ani, mama mea a fost spulberata de pe trotuar de un autoturism condus de un sofer in stare de ebrietate – medicii de la Urgenta Constanta au promis ca fac tot posibilul. Si am avut noroc cu totii. De atunci, familia mea poarta un mare respect pentru oamenii care salveaza vieti.

Ce nota ii dam durerii
Ora 9.00. Pacientii sunt consultati in spatele unor perdele. Pentru batranul cu suspiciune de infarct a fost chemat medicul cardiolog de pe sectie. Medicii de la UPU (Unitatea de Primire Urgente) sunt prima linie, apoi, in functie de patologie, este solicitat specialistul. De dupa perdea se aud franturi din anamneza: „Daca cea mai mare durere a fost de nota 10, acum de ce nota doare?”.
Ora 9.15. Monitorul cardiac isi inteteste sunetele. Un telefon suna pe hitul lui Gotye, Somebody That I Used to Know. Usile se deschid si pe langa mine trec doua targi cu bolnavi - foarte potrivite pentru a intra in poza de reportaj. Nu schitez niciun gest, imi este rusine sa ridic aparatul foto.
O femeie a ajuns aici pentru ca a cazut, sufera de epilepsie. Medicul vorbeste cu ea, apoi ii chestioneaza o ruda: „Cand o sa va intreb eu de episoade mai vechi, de-abia atunci sa-mi vorbiti despre ele, acum v-am intrebat despre episodul actual”. Decid sa nu-l intreb nimic. Instinctiv, ma indrept spre o doctorita tanara, cu aparat dentar, care zambeste din priviri. Ati zice ca acum este mai aglomerat sau mai liber decat in alte zile? „Toate zilele sunt la fel. Poate martea si joia, poate miercurea si vinerea...”.
Imi amintesc ca, intr-o zi, de mult, m-a sunat (tot) mama sa ma anunte ca se duce la policlinica cu plata - i se umflasera buzele si avea furnicaturi. S-a facut seara si eu nu mai auzisem nimic de ea (pe atunci nu avea telefon mobil). Dupa o ora de chin, m-am prezentat la Urgente... „Am facut stagiul aici, sunt medic!”, le-am zis si m-am repezit la registru. Da, era si numele ei acolo, vad si acum degetul oprindu-se in dreptul lui. O adusese medicul de la policlinica cu masina personala, pentru ca i se termina oricum programul si pentru ca fata ei se tot umfla, fiind in pericol de soc anafilactic (umflarea laringelui si asfixie). In noaptea aceea i-am pazit respiratiile.

Bateriile se duc
Ora 10.00. Un barbat se prezinta pentru ca-i curge sange din nas si este trimis la cabinetul ORL. Din spatele perdelelor, cineva cere un cearsaf si-un urinar, dupa care spune: „Vine imediat, tata!”. Dar corpul batranului cu suspiciune de infarct n-a mai putut sa astepte.
Ora 10.30. Intra o doamna in varsta cu un turban impunator. Sufera de sindrom vertiginos si este trimisa pe sectia de neurologie. Vin alte targi cu bolnavi, deja nu mai incerc sa aflu ce are fiecare. „Mai vrea cineva poza la radiologie?”, se aude o voce.
O doctorita ma intreaba pentru ce revista scriu si profit de ocazie sa o intreb cum isi reincarca bateriile dupa o zi de munca. „Da, asa e, bateriile se cam duc, dar ar trebui sa intrebati pe cineva care are timp liber. Eu nu prea am”.

La camera de garda, pe ambulanta sau pe elicopter
„Deschideti geamul! Nu se poate lucra la 40 de grade!”. Este randul doctoritei care mi-a facut instructajul sa protesteze din cauza caldurii. Rodica Ciolacu este medic primar de medicina de urgenta si, cu ajutorul sau, aflu mai multe informatii despre programul unui medic de la Urgente Floreasca. Medicii muncesc sapte ore pe zi, plus o garda de 24 de ore la fiecare cinci zile. Lucreaza aici, in camera de garda sau in unitatile SMURD din Bucuresti. Prin rotatie, toti medicii de medicina de urgenta merg pe ambulanta. Exista o linie de garda permanenta pentru asigurarea asistentei pe elicopterul SMURD. Daca se produce un accident mare, atunci sunt mobilizati si medicii din echipele de garda de acasa – este vorba de echipa de „on-call”. Zilnic exista un numar de oameni, echivalentul unei echipe de garda, care trebuie sa aiba la indemana un telefon, iar daca sunt sunati, au obligatia sa ajunga in maximum o ora la locul unde este nevoie de ei.

„Mami, cand ai TU weekend?”
Unele cazuri inca o mai afecteaza pe doctorita Ciolacu, pentru ca „suntem oameni. Sunt momente de reusita, cand te simti bine, si momente de nereusita, cand te simti rau. Evolueaza ca o sinusoida. De cele mai multe ori nu ne putem detasa nici acasa de aceste lucruri, iar faptul ca ne aflam in alarma si in afara programului este un alt motiv pentru care nu ne putem desprinde complet. Practic, esti acasa fizic, dar psihic...”. Dupa cum imi explica, si mai aglomerati sunt medicii tineri, care trebuie sa dea examene si asta le consuma si mai mult din timpul pe care-l petrec alaturi de copiii lor.
„Rezista cine poate”, pune punctul pe I doamna doctor. „Unii trec pe specialitati mai putin consumatoare de timp, poate nu si de stres. Avem rezidenti care au renuntat dupa prima zi si vorbim despre oameni care au invatat, au luat rezidentiatul si si-au ales aceasta specializare”.
Ora 11.30. Plec de la spital cu un usor tremur. Pentru mine, anul de stagiu la Urgente m-a convins, daca mai era nevoie, ca nu voi practica medicina. A fost o alegere corecta. Ca sa dai ce-i mai bun din tine, trebuie sa incerci sa fii omul potrivit la locul potrivit. Mai ales pentru specialistii de la Urgente, aceasta potrivire inseamna viata...

de Mariana Minea - 4279 afisari
 
         
 
4.4 - 5 voturi