Toma Caragiu, omul cu "soparla"

Comparat cu Toto, cu Malek sau cu Chaplin, Toma Caragiu si-a atras simpatia publicului si a Puterii prin farmecul sau aparte si prin umorul de bun gust presarat cu „soparlite“. „Eu nu am devenit actor, eu m-am nascut actor!“, se autocaracteriza maestrul Toma Caragiu. Si, intr-adevar, scena si viata au fost pentru el locuri in care rolurile interpretate si personajele si-au gasit desavarsirea suprema invaluita intr-un umor care te lasa fara cuvinte.

Originar din Grecia, Toma Caragiu (Caragio, la inceput) s-a stabilit cu familia sa la Ploiesti (1940), unde a urmat cursurile Scolii „Sfintii Apostoli Petru si Pavel“, alaturi de surorile sale, Matilda si Geta. Fara a avea prea mare tragere de inima pentru invatatura, Toma a fost atras in timpul scolii de stiinta cunoasterii pamantului si a universului, avand o inclinatie aparte catre arta frumosului si muzica. In afara de muzica si stiinta, elevul Toma scria permanent pentru revista scolii (Framantari) si juca in trupa de teatru a institutiei de invatamant unde era inscris.

Dupa terminarea liceului, viitorul actor se inscrie la Facultatea de Drept pentru a-i face pe plac tatalui sau, insa abandoneaza cursurile si intra la Conservatorul de Muzica si Arta Dramatica din Bucuresti, la clasa lui Victor Ion Popa. Fiind atras de actorie inca din copilarie, pe cand asista la spectacolele duminicale date de bunica sa, Toma Caragiu devine animator cultural in fiecare vacanta si pune bazele „Brigazii culturale Prahova”, o trupa de teatru formata din tineri artisti, nucleu din care se va naste Teatrul de Stat din Ploiesti (1949). Unele dintre primele spectacole ale Brigazii au fost Tache, Ianke si Cadar (de V. I. Popa) si Trandafirii rosii (de Zaharia Barsan).
Totusi, debutul maestrului Caragiu pe o scena adevarata a avut loc de abia in 1948, la Studioul Teatrului National din Piata Amzei, pe cand era in anul III de facultate. Interpretand un scutier din piesa Toreadorul din Olmado, regizata de Ion Sahighian, Toma isi adjudeca rolul in corpul artistic al Teatrului National. Un an mai tarziu, acesta termina Institutul de Arta Teatrala si Cinematografica si se angajeaza la Teatrul de Stat din Constanta.
Cand avea doar 28 de ani, Caragiu este numit director al Teatrului de Stat Ploiesti, pe care l-a condus vreme de 12 ani. La invitatia lui Liviu Ciulei, Toma paraseste Ploiestiul si vine la Bucuresti, la Teatrul „Lucia Sturza Bulandra”. Aici, dar si la Teatru National si Teatrul de Comedie, Toma Caragiu a aparut pe scena de peste 2000 de ori, in 20 de piese diferite, talentul sau nativ si daruirea aducandu-i titlul de „comic genial“ (1969) si chiar cel de Cel mai bun actor roman (1971).
La Bucuresti, „omul cu soparla” se afirma pe scena de la „Bulandra” cu roluri in piese de top, precum Opera de trei parale, D'ale carnavalului, O scrisoare pierduta, Azilul de noapte sau Lungul drum al zilei catre noapte. Visand mereu la Shakespeare, Caragiu a gasit in cinematografie un izvor nesecat de tipologii variate si partituri comice, de la debutul din Nufarul rosu, in 1955, si pana la Gloria nu canta si Buzduganul cu trei peceti. De asemenea, marele actor a practicat satira virulenta in Actorul si salbaticii, reusind sa-si construiasca in timp un stil aparte, care era pe placul tuturor (chiar si al Ceausestilor).
De aici si pana la „Soparlita Libera” (aluzie la postul de radio Europa Libera) si „Omul cu soparla” nu a mai fost decat un pas.
Primul scheci de acest gen a fost difuzat dupa ce Bujor Sion (tatal vitreg al Mariei Marinescu) a fost placut impresionat de material si a ras cu pofta, dand astfel unda verde „Omului cu soparla”. Reactia lui Toma Caragiu nu a intarziat sa apara: „Am izbit-o!”. Totusi, succesul „soparlitelor” nu a fost pe placul activistilor de partid, care, la un moment dat, au incercat sa-i interzica sa mai apara la tv. Nu au reusit...
Supranumit Chaplin de Romania, Toma Caragiu a jucat in BD la munte si la mare, Haiducii, Operatiunea Monstrul, Ciprian Porumbescu sau Actorul si salbaticii, in fiecare dintre rolurile interpretate dezvaluindu-si umorul genial, dar si seriozitatea. Avandu-i in preajma sa pe Octavian Cotescu, Stefan Banica, Liviu Ciulei, Amza Pellea, Mircea Diaconu, Anda Calugareanu, Virgil Ogasanu, Victor Rebenciug, dar si pe Nichita Stanescu, Marin Preda sau Ana Blandiana, Caragiu a atins un nivel in arta de a face umor la care multi visau, dar putini erau cei care puteau sa-si si indeplineasca visul.

Un destin urmarit de ghinion
Actrita Elena Bichman (fosta sotie a actorului si dramaturgului Paul Ioachim) si Toma Caragiu s-au cunoscut pe vremea cand acesta era casatorit cu Maria Bondar (o colega de teatru de care a divortat in 1962; a adoptat si o fetita de trei ani, Maria-Doina Caragiu). In 1964, cei doi s-au casatorit si au trait impreuna 14 ani, exact asa cum ii prezisese o ghicitoare chiar inainte de o cunoaste pe Elena. Desi casnicia parea desprinsa din povesti, caracterul aventurier al sotiei a racit relatiile dintre Caragiu si Elena, cuplul incetand sa mai existe dupa 4 martie 1977, cand Toma a murit incercand sa prinda catelul sau care fugise pe scari in timpul cutremurului. In aceeasi zi a murit si regizorul de film si tv Alexandru Bocanet, vecinul maestrului si prieten bun, alaturi de care sarbatorea terminarea filmului sau, Gloria nu canta. Desi i se propusese sa iasa in oras pentru a cinsti succesul, el a decis sa ramana in apartamentul sau din Continental, in asteptarea unui telefon de la sotia sa. Dupa cutremurul devastator, Elena Caragiu si-a cautat sotul printre daramaturi mai bine de o saptamana... Alaturi de multe alte victime ale cutremurului, actorul a fost depus la Straulesti, intr-o „padure de cruci fara nume“, fiind mai apoi inmormantat in Cimitirul Bellu, alaturi de Eminescu, Cosbuc, Caragiale si Nichita Stanescu, oameni pe care Caragiu ii adora...

de Alexandru Stratan - 5324 afisari
 
         
 
3.0 - 1 voturi