Cel mai prestigios jurnalist: Emil Hurezeanu. Este o mostenire din perioada cat a lucrat la Europa Libera. Performanta sa a fost in televiziune, mai apoi a fost aceea ca nu a ruinat acest capital de stima.
Cel mai influent gazetar: Cristian Tudor Popescu. S-a mai uzat. Dar ramane cel mai bun comentator de tenis.
Cel mai important fost gazetar: Ion Cristoiu. S-a transformat in propagandist.
Cel mai „sit down comedy” dintre comentatorii de media: Mircea Badea.
Cel mai „miticesc” dintre comentatorii politici: Mircea Dinescu. Din pacate, se cam crede autorul lui Mitica.
Cel mai pragmatic jurnalist: Dan Diaconescu. E pe cale sa devina un politician redutabil.
Cel mai obraznic moderator: Marius Tuca. A moderat dezastrul Conventiei Democrate. Apoi a disparut in neantul unui editorialism cand sentimentaloid, cand de rea-credinta.
Cel mai bun stilist al jurnalismului de stricta observatie etica: Andrei Plesu.
Cel mai degeaba pamfletar: Corneliu Vadim Tudor. Meritul sau de capatai este acela ca a facut necesara, uneori, o lege a presei.
Cel mai bun jurnalist de investigatie: nu a aparut inca.
Cel mai de rea-credinta dintre moderatori: Mihai Gadea. Nu a invatat cum se verifica informatia. In orice caz, nu in direct, cum crede el.
Cea mai spectaculoasa evolutie: Cornel Nistorescu. De la profesionalism la postpropagandism.

Superlativele de mai sus nu apartin revistei care gazduieste acest articol. Sunt optiuni personale. Ele incearca sa descrie tabloul unui jurnalism care a devenit divertisment politic. Ratingul (care se numea candva tiraj) a facut praf si pulbere orice preocupare de profesionalizare a gazetarului in sensul vechi, clasic, al gazetariei. De aceea nici nu au fost finantate incercarile de a face investigatii de presa. Sunt scumpe si periculoase. Nu sunt distractive. Nu distrag atentia de la adevaratele probleme. Gazetarul nostru, fie ca e comentator politic, fie ca e o caricatura de investigator, nu se poarta ca unul care vrea sa inteleaga lucrurile. Se poarta fie ca un consilier, fie ca un acuzator public. Pe ai nostri sa-i consiliem, pe ai lor sa-i acuzam. Nimeni nu se mai duce la un guvernant ca sa se documenteze, sa inteleaga ce se intampla. Se duce sa-i ia un interviu. Chestie de teatru. Nu mai exista documentare privata. Nu mai exista cuvantul de onoare ca nu vei dezvalui o conversatie „off the record”. Nu mai exista empatie: ma pun in pielea guvernantului ca sa-l inteleg mai bine. Totul pleaca de la prejudecata mea, ca eu stiu la fel de bine.

Gazetarul nostru isi serveste propriile concluzii. Nu ne spune niciodata cum a ajuns la ele. Cat de dramatica i-a fost documentarea. Cat de greu i-a fost pana a inteles ce a avut de inteles. Nu. El stie. La fel cum da de inteles si guvernantul ca stia de la bun inceput. Nu aveam niciodata tabloul unor constiinte care se lamuresc, incercand si esuand in incercarea lor. De aceea nici nu avem constiinte.