„Eu apartin acelei familii de comedianti provinciali eroi, cari debuteaza in fiecare seara... Eroi ai umilintei si ai deceptiei infruntate, cari zilnic dau piept cu viata, zilnic sint nevoiti s-o insface de git, sa lupte cu ea si, neputind-o invinge, o reiau zilnic de-a capo“. Astfel se descria pe sine Gherasim Istrati, cel care va deveni mai tirziu celebrul romancier Panait Istrati.

Al doilea copil nelegitim al Joitei Istrati si al lui Gherasim Valsamis, un contrabandist grec care se ocupa de tranzactiile cu tutun, Panait a stiut inca de la inceput sa pretuiasca viata… Din pricina starii materiale precare, Panait Istrati incearca sa-si cistige singur banii de mincare si imbracaminte: se angajeaza la o bacanie ca „baiat de alergatura“, la crisma lui Kir Leonida ca baiat de pravalie, la placintaria lui Kir Nicola, fiind, de asemenea, ucenic in cadrul Atelierelor Docurilor si muncitor la o fabrica de fringhii. De pe urma angajarii, micul Istrati s-a ales cu o suta de lei pe an, cu un rind de haine, o pereche de ghete si cu o palarie…
Cu toate ca timpul liber se limita la cele citeva ore petrecute alaturi de mama sa, Panait Istrati nu a renuntat la una dintre cele mai mistuitoare pasiuni: cititul. Pe masura ce apetitul pentru lectura devine din ce in ce mai mistuitor, celebrului scriitor brailean incepe sa i se deschida in fata ochilor o noua realitate, mult mai cruda decit cea pe care si-ar fi putut-o imagina. Din cauza sara­ciei, familia Istrati ajunge sa se mute din mahala in mahala pentru a face fata cheltuielilor… „Am cunoscut, mai tir­ziu, trambalatul de doua ori pe an prin mahalalele Brailei, una mai saraca decit ­alta, (…) mahalalele si ulitele cele mai caracteristice ale orasului nostru: pe cea ruseasca, pe cea evreiasca, greceasca, tiganeasca…“, isi aminteste Panait ­Istrati.

Mahalaua Comorofca, una dintre cele mai rau famate mahalale ale Brailei, a fost locul unei scene tragice care-l va marca pentru totdeauna pe Istrati: mama sa cade la pat rapusa de epidemia de holera si, pentru citeva zile, Panait tra­ieste cu teama morbida de a nu ramine singur pe lume… Totusi, destinul s-a dovedit a avea un alt curs: Joita este salvata de cutitarul Calin din mahalaua Comorofca, cel care va deveni mai tirziu eroul principal al romanului Codin.
Cu un puternic cult al prieteniei adevarate si dezinteresate, Istrati isi leaga destinul de cel al unui refugiat rus, Mihail Kazanski, „vagabondul plin de paduchi care-l citea pe Alphonse Daudet in original“. Intilnirea intim­platoare din placintaria lui Kir Nicola a reprezentat inceputul unui lung lant de escapade in strainatate, in cautarea
„noii lumi“: „(…) incep noua ani de viata eroica, de prietenie insorita, de vagabondaj ca-n povesti, prin Romania, Egipt, Grecia, Turcia si intreg bazinul mediteraneean. Minte enciclopedica si inima de aur, ne-am adapat tot timpul din cupa dragostei prietenesti, pe care Providenta ne-o umplea neincetat“, marturisea romancierul roman intr-o scrisoare adresata scriitorului francez Romain Rolland, un alt prieten de nadejde.
In ciuda prieteniei care parea indestructibila, relatia dintre cei doi nu a rezistat decit citiva ani: rapus de tuberculoza, Kazanski hotaraste sa se stabileasca definitiv in Odessa, acolo unde isi va gasi si sfirsitul. Profund marcat de moartea „ingerului sau pazitor“, scriitorul nota: „(…) Odata cu disparitia lui Mihail pieira si mijloacele mele de-a iubi un om, asa cum iubesti un Dumnezeu. Si nu stiu ce lipseste mai mult pe pamint: acesti Dumnezei ai vietii sau dragostea pe masura lor? Pentru mine, ambele venira si se dusera pe cai tainice“.

Initierea in tainele adevaratei tragedii a vietii…
Dupa moartea lui Mihail Kazanski, tinarul scriitor brailean isi alina suferinta in compania lui Mos Popa, un hamal din portul Brailei. Asistind la discutiile cu tenta filosofica dintre Mos Popa si ceilalti colegi, Panait invata pentru prima data ca lumea nu trebuie privita de sus in jos, ci de jos in sus, fara a tine cont de bunastarea materiala ori de orgoliul si egocentrismul impartasite de fiecare individ in parte.
La 31 de ani, ilustrul scriitor se casa­toreste cu Janeta Gheorghiu (primei sotii ii urmeaza Anna Munsch, o croitoreasa alsaciana - 1924 - si Margareta Izescu – 1932), poate singura femeie care a fost pe gustul sau, isi vinde ferma de la Braila si pleaca in Franta. Invatind limba franceza cu dictionarul si din operele clasicilor francezi, Istrati isi intre­tine familia de pe urma zugravirii vilelor din zona in care se stabilise si a odailor sanatoriului… Spre sfirsitul lui 1918, romancierul este internat de Crucea Rosie americana in Sanatoriul „Sylvana-sur Lausanne“, dupa ce mizeria si lipsa banilor l-au adus in imposibilitatea de a se mai putea trata singur. Aici, creatorul Chirei Chiralina devoreaza opera lui Romain Rolland si isi recapata echilibrul pierdut, ajungind pina intr-acolo incit ii trimite scriitorului francez o scrisoare cu un pronuntat caracter confesional. Din pacate, scrisoarea nu ajunge la destinatar…
In timp ce se afla la Geneva, Panait Istrati primeste doua vesti care aveau sa determine ruperea oricaror legaturi cu orasul natal: moartea mamei sale si cea a celui mai bun prieten din copi­larie, pictorul-sobar Samoila Petrov. Pe 31 decembrie 1920, sub influenta unei dureri sufletesti mistuitoare, prozatorul scrie confesiunea Ultime cuvinte, dedicata lui Romain Rolland, dar o incuie intr-un cufar… Patru zile mai tirziu, Istrati are prima tentativa de sinucidere: acesta incearca sa-si taie beregata cu un brici, in parcul Albert din Nisa, dar este salvat si internat la Spitalul „Saint Roch“.
Intre timp, scrisoarea expediata in 1919 lui Romain Rolland ajunge la destinatar, trimisa de politie la ziarul L’ Humanité. Impresionat de scriitura romancierului, Rolland ii trimite un ras­puns care avea sa marcheze inceputul unei voluminoase si pasionante corespondente: „Nu astept de la dumneata scri­sori exaltate. Astept opera“...
Participind in URSS la cea de-a X-a aniversare a Marii Revolutii din Octombrie, Istrati il intilneste pe scriitorul grec Nikos Kazantzakis, cel alaturi de care va porni catre Kefalonia, pentru a afla mai multe despre biografia tatalui sau. Dornic de aventura si libertate, tinarul Panait strabate impreuna cu Kazantzakis intreaga Uniune Sovietica in 16 luni, iar la intoarcere publica notele de calatorie, demascind regimul comunist. Acest gest nu ramine insa fara ecouri: Rolland rupe legaturile cu Istrati, in vreme ce scriitorul roman incepe sa fie din ce in ce mai distant fata de Nikos Kazantzakis. Cu toate acestea, Nikos continua sa ii scrie lui Istrati: „Ai ramas tu, Panaitaki, un om ade­varat, cald, fara manusi, care te cheltuiesti ca un haiduc… Daca vei pleca intr-o zi, pamintul se va raci in mod sensibil“.
Ultimii doi ani din viata il surprind pe cunoscutul scriitor roman internat la Sanatoriul „Filaret“ din Bucuresti, din pricina tuberculozei aflate intr-un stadiu avansat. Pe 16 aprilie 1935, singur, fara niciun ban si profund marcat de experientele traite, Panait Istrati para­seste aceasta lume cu sentimentul unui invins al propriei sale victorii, aceea de-a fi descoperit adevarata fata a societatii si a omenirii…