Clint Eastwood executa un nou act de bravura aducind in prim-plan una dintre cele mai proeminente figuri ale secolului trecut pentru America: J. Edgar Hoover. J.E. Hoover a condus BOI (Bureau of Investigations), devenit FBI (Federal Bureau of Investigations), din 1924 pina la moartea sa. 48 de ani de mandat, servind sub opt presedinti dupa investirea sa de catre presedintele Calvin Coolidge. Ulterior, FBI a instituit o regula a mandatului de doar zece ani. Figura controversata, Hoover a fost banuit de homosexualitate intr-o perioada si intr-un context in care asemenea preferinta intrecea cu mult simpla crucificare drept „tabu“; mai tirziu, acesta va ajunge subiect pentru scheciurile a numerosi comici stand-up, prin supozitia ca ar fi avut si pasiuni pentru travesti. Urit, dispretuit, avansat in grad, hulit, respectat, adorat in masuri egale, J.E. Hoover reprezinta, pentru orice spirit mai liberal, summum-ul puterii abuzive si intruzive, pentru multi garantia sigurantei…
Filmul lui Eastwood se mentine obiectiv. Nu il idealizeaza, nu se straduieste sa dezvolte mai mult decit a lasat sa se infiltreze in istorie si in constiinta populara, nu face dezvaluiri socante. Si poate ca aici pierde cel mai mult. Rezultatul da intrucitva senzatia de sterilitate. Leonardo DiCaprio construieste un personaj frustrat, lipsit de prieteni, in umbra idealurilor si a fortei castratoare a mamei sale (Dame Judi Dench, glaciala si fabuloasa), abscons, in mod paradoxal in timp ce cauta cu disperare integrarea sociala. Relatia sa cu Clyde Tolson (directorul asociat angajat de Hoover cu care s-a banuit a fi avut o relatie de dragoste pina la sfirsitul vietii) debuteaza sub semnul unei pareri regizorale, dar nu sondeaza nicio clipa mai adinc in chimia dintre cele doua personaje. Sarmul caracteristic al lui DiCaprio este in mod constant inabusit de cerinta constructiei proprii. Dar cum unele filme biografice reusesc sa creeze pasiuni pentru personalitatile pe care le recreeaza, sa le reconfigureze sau reinventeze pentru public ori sa le readuca in prim-plan macar, demersul lui Eastwood lasa sa treneze acelasi tip de incertitudine stearpa asupra unui subiect, de altfel, fascinant.