Este nu doar una dintre reprezentantele de marca ale noului val al scenei romanesti si fiica actritei Olga Delia Mateescu, ci, mai ales, un interlocutor fascinant, paradoxal, care impresioneaza atit prin maturitate, cit si prin forta visului. Despre minunea lumii numita „teatru“, proiectele sale si mai ales despre experiente inedite, am avut ocazia sa discutam cu actrita Irina Ungureanu, in preajma sarbatorii luminoase a Craciunului…

Pentru inceput, in ce spectacole te pot vedea spectatorii, in aceasta stagiune?
In Marchizul de Sade, la Teatrul Odeon, care, in curind, va intra in al saptelea an de programare continua, in Lear, la Teatrul „Bulandra“, care stagiunea trecuta nu s-a jucat, din lipsa timpului efectiv de programare, deoarece are un decor care se monteaza foarte greu. De asemenea, mai joc la Galati intr-un spectacol pe textul lui Matei Visniec, Frumoasa calatorie a ursilor panda povestita de un saxofonist ­care avea o iubita la Frankfurt, piesa pe ­care dorim sa o aducem si la Bucuresti.
Pentru ca vorbeai despre Marchizul de Sade, sa facem un exercitiu de imaginatie. Cum ar vedea el Romania de azi…

Rolul tau, Madlene, ar suferi modificari?
E greu de imaginat un Marchiz de Sade in Romania contemporana, pentru ca pe vremea sa a fost, si iata ca ramine, un autor important. A fost un scriitor, nu doar un reprezentant al unei literaturi pornografice, cum cred ca ar fi azi. Nu stiu daca Marchizul ar putea exista, pentru ca, pastrind componentele lui fundamentale, am pierde rafinamentul si colosala cultura care il defineau pe acel om. „Ca sa cunosti virtutea, trebuie sa faci cunostinta cu viciul, numai asa poti cunoaste adevarata masura a omului“ – principalul „slogan“ al lui Sade nu mai sta in picioare azi, fiindca putini mai au ca ideal cunoasterea virtutii, insa multi cunosc deja foarte bine viciul. Insa, o Madlene de azi nu ar fi la fel de greu de imaginat, fiindca ea este victima destul de inocenta a ideii „daca n-as fi atit de rea in ceea ce citesc, cum as putea sa fiu atit de buna in viata?!“. Daca transpunem putin lucrurile, mi se pare destul de asemanator ce se intimpla acum cu tot universul si cu posibilitatile virtuale. In Second Life, de exemplu, poti fi o prostituata, in timp ce in realitate esti o mama grijulie si o sotie fidela. As zice ca Madlene a ajuns destul de departe, reprezinta, de fapt, baza care ­face posibila prosperitatea unora dintre cele mai mari afaceri de azi, cea a lumii si a placerilor virtuale.

„Adrian Pintea, un motor cu foc continuu“
Ai fost studenta regretatului Adrian Pintea. Ce amintiri pastrezi, legate de colaborarea cu acesta?
Prima amintire dateaza inca din perioada admiterii la institut, cind in timpul monologului cu Salomeea de Oscar Wilde, in care teribila printesa vorbeste de-spre Ioan Botezatorul, a carui decapitare tocmai o ordonase, s-a asternut in sala o liniste adinca. Maestrul Pintea a „spart“ tacerea, spunind: „Bine, bine, dar mai cinta inca o data cintecul acela frumos, de data trecuta…“. Cintecul era parte a primei probe a examenului, o melodie a lui Michel Sardou, La maladie d’amour. Iti dai seama ca nu avea nimic in comun cu impresia „cutremuratoare“ pe care eu doream sa o las, dupa monologul Salomeei… Am cintat, dar am fost convinsa ca solicitarea aceea insemna ca am dat-o in bara magistral si ca am picat cu brio. Nu era deloc adevarat, am intrat cu 10, dar nici acum nu am uitat afectiunea aproape paterna a primelor cuvinte pe care le-am auzit de la domnul Pintea. Patern a fost pe toata durata facultatii, cu noi toti, studentii si „copiii lui“, cum ne-a numit intotdeauna. Era un „antrenor“, cum ii placea sa se numeasca, nu un profesor, pentru ca nu statea deoparte, privindu-ne cum „alergam“, ci „alerga“ cot la cot cu noi, insuflind in fiecare secunda ceva din propria lui energie si forta, atunci cind cineva raminea in urma. Era un om cu enorma capacitate creatoare, un motor cu foc continuu, o combinatie intre o inteligenta rafinata, o demnitate rara astazi si mai ales un spirit de „joaca“ uimitor, asemenea unui copil neobosit. Insa, cel mai important lucru pe care il retin despre Adrian Pintea este generozitatea sa. Imi amintesc ultima noastra intilnire, la examenul de final al anului III, ce a marcat inceputul pregatirii spectacolului de licenta din anul IV, A douasprezecea noapte, incheiat apoi de Mihai Constantin (de asemenea, profesor la clasa noastra), in memoria domnului Pintea.

Cum decurgeau repetitiile?
Saptaminile premergatoare examenului au fost foarte dificile, iar domnul Pintea fusese extrem de dur la repetitii cu noi toti, ceea ce, bineinteles ca noi consideram a fi o nedreptate. Astfel, am hotarit sa ne „razbunam“ chiar in examen, cind am facut cu totii un pact ca fiecare personaj din A douasprezecea noapte sa introduca, la un moment dat, cuvintele uzuale si indicatiile pe care le dadea mereu domnul Pintea. Dupa o jumatate de ora, sala aplauda si ridea in hohote, pactul nostru devenind cit se poate de clar intregului public. Am jucat cu o placere nebuna, desi ne asteptam ca la final maestrul Pintea sa ne „hacuiasca“ pentru o asemenea revolta si, pina la urma, obraznicie. Dinsul ne-a asteptat, in liniste, sa iesim de la cabine. Noi tremuram, nimeni nu scotea niciun cuvint. Foarte calm, sobru, s-a asezat la catedra, a tacut vreo doua minute, dupa care a izbucnit intr-un ris fantastic… „Ati fost minunati, am fost mindru de voi, pentru ca am vazut pentru prima data ca sinteti actori, daca aveti curajul sa faceti asemenea joculete pe scena. Inseamna ca acum scena e a voastra si ca v-ati cistigat libertatea sa <zburati> singuri. Bravo!“. A spus aceste cuvinte din toata inima, adinc emotionat si fericit, dupa care ne-a felicitat si ne-am luat cu totii ramas bun, nestiind niciunul dintre noi ca fusese ultima noastra intilnire…

Cu ce te-a atras actoria?
Am dormit de multe ori in Teatrul National, unde juca mama mea, sau in Teatrul Odeon, unde juca tatal meu, Eugen Ungureanu. Un copil crescut in teatru are doua variante, iar acestea sint intruchipate de mine si de fratele meu, care, de asemenea, a trait in acelasi mediu. El vede alte aspecte, a fost marcat de teatru, dar nu-l atrage scena. Eu sint la polul diametral opus, in sensul ca ­asta am visat si mi-am dorit de cind ma stiu. Tin minte un singur weekend din perioada liceului, cind mi-am dorit sa dau la Medicina. Luni, la prima ora de fizica, am renuntat si am revenit la ideea cu teatrul.
De mica, invatam, fara sa vreau, textele pe de rost, iar daca parintii mei repetau acasa si uitau vreo replica, involuntar le-o spuneam. Si nasa mea, regretata Irina Rachiteanu, a fost o mare actrita a Romaniei...

Ce amintiri pastrezi din acea perioada?
Pe cind aveam vreo cinci-sase ani, am adormit in butoiul care aparea in spectacolul Trilogia antica, piesa care a ramas un reper in teatrul romanesc. Statusem o zi intreaga la repetitii, ma plimbasem prin teatru si obosisem. Mama, care o interpreta pe Medeea (rol foarte solicitant), s-a concentrat asupra rolului, dar cu teama ca nu stia unde-i este copilul, pe care-l lasase la cabina si disparuse de acolo. Intreba in stinga si-n dreapta, dar nimeni nu ma vazuse. Eu ma bagasem in acel butoi, care la momentul respectiv nu era pe scena, ci in culise. Se pare ca am adormit, pentru ca, la un moment dat, m-am trezit si pentru ca acel butoi avea o crapatura am vazut publicul si mi-am dat seama ca sint in spectacol. Pentru mine acel sentiment era dublu, de o bucurie enorma, ca aveam senzatia ca sint pe scena, ceea ce-mi doream de cind ma stiam. Intotdeauna ii reprosam mamei ca nu face cumva sa joc si eu, sa fiu un copil-actor. Cea de-a doua valenta a sentimentului era de panica ingrozitoare, sa nu cumva sa stric spectacolul, sa nu rastorn butoiul, sa nu stranut... Asa ca am stat foarte linistita acolo, urmarind ce se petrece, dupa care cred ca am mai adormit o data... Acesta – rid si acum – este debutul meu in teatru, la Andrei Serban, in Trilogia antica... Mai tirziu, sint foarte fericita ca am avut ocazia sa lucrez si in afara butoiului cu Andrei, la spectacolul Lear de la Teatrul „Bulandra“, unde, dupa o perioada solicitanta si foarte lunga de probe, am obtinut rolul Regan.

Pentru ca vorbeai despre Andrei Serban, inteleg ca si in vara acestui an ati lucrat impreuna…
Intr-adevar, am avut un workshop cu Andrei Serban, la Ipotesti, care a durat o saptamina. Mi-a deschis foarte multe porti catre a ma extinde ca artist si a-mi extinde modalitatile de expresie, dar mai ales de cautare. Orice experienta cu dumnealui te schimba, chiar daca ai lucra de 50 de ori…

Eugenio Barba si teatrul din cocina de porci
Ce alte experiente inedite ai mai trait de curind?
Am mers intr-un stagiu de doua saptamini in Danemarca, la celebrul Odin Theatre, mai putin cunoscut in lumea dinafara teatrului, dar foarte cunoscut in lumea noastra, deoarece este condus de Eugenio Barba, un mare regizor si profesor de teatru, care, de 47 de ani, conduce o companie, in continuare inchegata. Timp de zece luni pe an, este plecat cu spectacole in toata lumea, iar trupa sa este formata din oameni care pot comunica si in cele mai indepartate colturi din Africa, dar si in cele mai civilizate locuri din lume. Lucreaza foarte mult pe sistemul de barter, de schimb intre comunitati. Spectacolele lor contin acele elemente pe care le-au primit in diverse zone, cintece, tipuri de miscare, tehnici, o enciclopedie de traditii din toata lumea. Chiar o parte din lucrarea mea de doctorat de refera la Eugenio Barba. Acel colectiv a avut foarte mare grija de noi. Lucram o jumatate de zi, cu fiecare dintre actorii din trupa, iar in cealalta jumatate asistam la demon­stratii de lucru si la spectacole. Mereu au avut grija sa intelegem ce se intimpla, sa mergem noi mai departe etc. In felul acesta, acesti actori lasa in urma traditia, pentru ca au hotarit sa nu mai existe Odin Theatre, dupa ce ei nu vor mai fi. Nu au cooptat niciodata tineri, au ramas in trupa doar cei care la inceput l-au urmat pe Eugenio Barba, din toate colturile lumii, undeva la o ferma din Danemarca, in cimp. Si acolo au facut un teatru, intr-o cocina de porci. O mica primarie dintr-un mic orasel le-a acordat o ferma parasita. Barba a avut un asemenea magnetism si o idee atit de clara, incit i-a facut pe vreo opt-zece actori din toata lumea sa-si dedice efectiv viata acelui loc si acelui teatru. Pentru fiecare a fost o dezradacinare extraordinara, dar si o inradacinare fantastica. E greu de spus in cuvinte cum un om ­care provine dintr-o traditie de teatru atit de diferita, ca a noastra, sa intre in acea lume. Am spart barierele limbajului verbal si cel mai mult al obisnuintei din noi. Ei spun „atunci cind esti pe scena, nu trebuie sa faci ceea ce esti obisnuit“. Noi, romanii, nu intelegem acest lucru. Din dorinta de firesc, exista pericolul minimalizarii si al desacralizarii complete a artei teatrale. De aceea este atit de important ce face aceasta trupa, dar nu numai. Asta cred ca trebuie sa incerci tu, ca actor, si din acest motiv mi-am ales ca tema a doctoratului, care e destul de neobisnuita, „influentele teatrului japonez in teatrul european“.

De ce teatrul japonez?
Am lucrat cu Andrei Serban niste exercitii in repetitiile de la Lear, dar fara pretentii. Erau doar simple exercitii pentru corp, pentru concentrare. Am cistigat o expresivitate si o concentrare extraordinara si cred ca vom reusi sa aducem la teatru publicul care e interesat sa se vada pe el – sigur, nu trebuie sa prezentam ceva strain, in care nu te recunosti, ci acel ceva in care te recunosti, dar care sa-ti deschida ochii mai departe, spre ceea ce ai putea tu fi. Pentru ca, daca tu vii la teatru, te recunosti si te opresti acolo, nu se intimpla nimic. Actul teatral este inutil. Daca vii, te recunosti si zici „uite asa as putea fi“, „Doamne fereste sa nu fiu asa“, sau ­„oare, sint si eu asa?“, abia atunci e interesant.

Cum privesti conceptul „one man show“, ai carui pionieri sint, in Romania, Horatiu Malaele si Dan Puric?
Este una dintre cele mai mari incercari pentru un actor. Mi se pare un curaj si o forta extraordinara sa stai singur pe scena, fara parteneri pe care sa te poti baza, fara niciun alt sprijin decit propria ta persoana si personalitate artistica. Este tipul de spectacol in care minciuna se vede cel mai bine… Dan Puric si Horatiu Malaele sint repere de tenacitate si forta artistica, dar aceste spectacole nu apartin doar barbatilor, dupa cum le spune titlul, si nici nu sint doar comedii. Mi-o amintesc pe Coca Bloos in minunatul one woman show Ich bin Ofelia, pe Rodica Negrea in Rose, pe Tamara Cretulescu in Shirley Valentine, recent pe colega mea, Cristina Casian, in Amalia respira adinc… Toate contin note de comedie, dar sint piese dramatice, grave, grele, de mare virtuozitate artistica. Cum sint la fel de fabuloase toate one man show-urile lui Horatiu Malaele, pe care le revad macar in filmari, ca autentice lectii de actorie.

Prin ce se distinge umorul romanesc contemporan?
Mi se pare o problema diferita de cele discutate mai sus. Acelea sint „insule“ izolate de umor si de calitate. Daca insa te referi la comedy-show-uri (cu importante exceptii, in ­mare majoritate sint mult sub nivelul occidental pe care il copiaza) sau, mai rau, la alte forme de umor romanesc contemporan ceva mai mediatizate, nu prea am cuvinte de lauda. Vesnicul haz de necaz s-a transformat intr-o lamentare vulgaro-patetica, lipsita de ­orice energie sau spirit de actiune. Umorul adevarat s-a transformat in „mistocareala“ si in scalimbaieli fara nicio idee, care scad nivelul, si asa fragil, de cultura si inteligenta al „noului public“, in special de televiziune.

Ce legaturi ai cu cinematografia?
As vrea sa am foarte multe… (ride). Imi doresc sa joc in filme, dar, poate, multa vreme am avut impresia ca imi place mai mult sa joc teatru. Acum imi dau seama ca nu pot sti exact, pentru ca am facut mult mai mult teatru decit film. Sigur, in facultate am jucat in multe scurtmetraje ale sectiei de film, in mai multe filme de licenta ale tinerilor absolventi de la alte facultati, am jucat chiar in filmul Flacara vie, premiat la CNC si care trebuia sa se difuzeze pe HBO, dar cred ca trece prin perioada de postproductie, care e foarte lunga… Am jucat insa la teatru tv rolul principal din Ferma de struti si in scurtmetrajul Irina, in regia lui Mihnea Chelaru. Imediat ce voi avea ocazia, vreau sa-mi fac dosarul si sa continui si pe zona aceasta, pentru ca reprezinta un alt tip de exprimare a actorului. In mare parte, cinematografia romaneasca si regizorii tineri sau mai putini tineri au multe de spus. Mi-as dori enorm sa lucrez cu multi dintre dinsii, pentru ca as avea de cistigat.

Care sint defectele tale?
In primul rind, lipsa de rabdare si imposibilitatea de a sta locului. Sint foarte multe lucruri pe care le ratez, din pricina faptului ca nu am rabdare. Din pacate, ma plictisesc destul de repede si am nevoie de stimuli, ca un copil. Pot spune ca imi gasesc o pasiune in orice noutate, care imi solicita mult din energie.

„Niciodata nu m-am oprit in fata unor idei teoretice“
Din acest motiv te-ai casatorit pina la virsta de 25 de ani?
Iata, pentru ca era ceva nou!... (ride) Niciodata nu m-am oprit in fata unor idei teoretice. M-am casatorit acum un an… O idee teoretica este, de exemplu, aceea ca nu trebuie sa te casatoresti foarte tinara. Si eu cred ca aceasta idee poate fi practica si eficienta daca asa simti. Dar daca simti ca omul acela este „omul tau“, in acel moment, totul e perfect. Asta era vorba marelui actor Gheorghe Cozorici, pe care il tin minte din copilarie, fiind bun prieten cu parintii mei si care spunea: „Cine e omul tau?“. ­Asta contine dragoste, pasiune, dar, dincolo de tot, exista o potrivire. Chiar daca nu ti-e bine tot timpul, tu simti ca omul acela e al tau. Eu si sotul meu avem o relatie extraordinar de agitata. Sper sa fim asa si peste 40 de ani… Ne certam foarte des, ne contrazicem, ne provocam. Nu ne plac aceleasi lucruri, dar totusi simt ca e omul meu. Si atunci am zis „de ce sa nu fac asta, de ce sa nu-mi asum pina la capat ceea ce simt, pentru ca, daca nu este in regula, tot se va stinge relatia…“ Doar ca se va stinge mult mai incet. Asa, facind acest pas, se va stinge daca oricum n-ar fi mers. Cel mai important este ca ne distram impreuna si aici nu ma refer la bucuriile obisnuite, ci chiar si daca gatim sa ne simtim bine impreuna. Deseori, viata e o aventura…

Exista posibilitatea sa va mariti familia, in curind?
Nu exclud posibilitatea aparitiei unui copil, dar nici nu o caut. Deocamdata nu am luat o decizie clara. Mai demult i-am spus sotului meu ca nu e momentul, dar acum n-as mai spune lucrul acesta. Simt ca va fi momentul cind va fi sa fie, dar aceasta posibilitate nu ma mai sperie. Simt ca un copil m-ar putea face fericita, ma va implini si ma va implini in drumul profesional. Pentru ca de aceasta m-am temut foarte mult…

In final, comenteaza, te rog, versurile lui Adrian Paunescu: „O, biet actor, o biet artist/ Rolurile mor, viata e un teatru trist…“
In momentul actual, cu tot ce se intimpla in teatre si ii vizeaza pe tinerii actori, Doamne ajuta sa fie roluri! Acum, ’om vedea daca mor, dar „bietul actor“ va spera intotdeauna…