Cele mai elegante galerii, le-am putea numi „de lux”, se afla pe 57 Street, Fifth Avenue, in general in zona Midtown a New York-ului. Aici spatiile sunt de o eleganta epatanta, asa cum este si zona, populata de milionari, de cei mai bogati oameni din lume. Cladirile si apartamentele sunt adevarate palate, de o diversitate a stilurilor totala, nefiind doua cladiri la fel. Iar daca ai sansa sa vizitezi cateva, constati ca sunt apartamente-muzeu, adica pline de opere de arta. Cred ca este concentrata aici, in sute de mii de apartamente-palat, o mare pare din arta lumii, o mare parte din bogatia ei spirituala. Este focusul civilizatiei mondiale, masura puterii de creatie a omului.

Dar e suficient sa mergi pe Fifth Avenue si sa privesti vitrinele elegantelor magazine, apartinand, in general, evreilor, dar si italienilor, si ei fondatori ai orasului, pentru a vedea minuni. Desigur, preturile sunt la nivelul puterii de cumparare a americanilor.

Aici e o lume a banului. Are acces la ea numai cine are multi bani. De aceea, cred ca New York-ul este orasul cu cei mai putini cersetori. Nu se poate compara la acest capitol cu Paris, Viena, Londra sau alte mari orase europene, doldora de homeless-i. Rar cand vezi pe cineva cersind, mai ales pe Fifth Avenue. Aici nimeni nu cerseste; toti au bani si fiecare cumpara ce doreste. Si aici sunt homeless-i, dar la periferie, desi New York-ul nu are periferii, peste tot e ca in centru, dar totusi Manhattan-ul este centrul centrelor, el este New York City, celelalte cartiere au fost orase de sine statatoare, care apoi s-au alaturat marelui oras. Dar daca vrei sa cunosti pulsul marelui oras, proba este Manhattan. Aici se afla principalele muzee, teatre, galerii, magazine de bijuterii, de moda, spatii de miscare, tot ce insemana cultura si entertainment.

Am sa scriu despre cateva recente expozitii din Midtown, partea de lux a orasului. E mai mult ca sigur ca multe din galeriile de aici sunt un paravan pentru afacerile de anvergura, dar faptul ca anumiti milionari investesc in galerii, e foarte important, confera o mare tinuta artei, galeriilor si artistilor care expun.

Astfel, la Bernarducci-Meisel Gallery, de pe 57 St., o galerie de o mare eleganta, aflata la etajul unui building cu numarul 37 W, expun doi artisti fotografi, Roberto Bernardi (foto) si Raphaella Spence. Italianul Bernardi (n. 1974) isi numeste expozitia „New Candy Paintings”, adica noi picturi cu bomboane, realizand naturi moarte, Still Life, prin combinarea a diferite dulciuri colorate, pe care le pune in diverse vase de slicla alba. Efectul este translucid. Probabil ca daca si Cézanne ar mai trai si ar fi azi fotograf, ar incerca o astfel de solutie. Londoneza Spence (n. 1978), in schimb, ne ofera imagini generale din New York si Las Vegas, fotografiate noaptea. Sunt imagini panoramice, luate din elicopter. Ele se mai numesc „hyperrealistic landscape” (peisaje hiperrealiste).

Paul Chesley, Lucy Williams si Bradley Hart, trei viziuni originale, trei expozanti exceptionali
Expert in domeniu este Paul Chesley, de la National Geographic, care in formidabilele lui imagini ne arata cat de necunoscut este pamantul pe care credem ca-l cunoastem. Cine a vazut albumul sau retrospectiv „A photographic voyage” (2013), parca a vizitat alta planeta. Cand arta isi da mana cu exotismul, rezulta un miracol fara egal. Evident, putini isi permit asemenea realizari. Pasiunea americanilor pentru arta fotografiei e proverbiala, azi culminand cu tehnicile digitale, multimedia si film-photography, asa cum am aratat cand am prezentat International Center of Photography, dar trebuie adaugat ca asemenea vederi nu se pot realiza decat cu multi bani.

Tot la bani se refera si expozitia designerului Lucy Williams (n. 1972), un interior design, dublat de un original model si creator de moda, de la McKee Gallery, numita „Festival”, in care vedem o serie de proiecte arhitectonice indraznet concepute, de mare modernitate, de la blocuri de locuit la magazine, scoli, spitale, sali de fitness, piscine, tot ce inseamna o posibila civilizatie. Rafinament, ingeniozitate, lux. Asa ceva nu-si pot perminte decat oamenii care traiesc deja in viitor si se gandesc la o realitate SF. La realitati la fel de costisitoare te trimit si expozitiile de la alte galerii celebre din zona, ca Pace, Forum, Naumann, Alexandre, Goodman, McCoy (tot pe 57 St., la 41 E, in faimosul Fuller Building, Fuller fiind printre ferventii clienti ai celebrei Romany Marie), Tibor de Nagy, St. Etienne sau abia lansata Stux, galerii pe care le-am prezentat anterior.

La loc de cinste poate fi pusa si Cavalier Gallery, aflata in cladirea lui Bergdorf Goodman, cel mai fabulos complex de magazine de moda si arta din New York, care ocupa intreg coltul 57 Street cu Fifth Avenue, unde am participat la vernisajul expozitiei americanului Bradley Hart. Din capul locului am fost socat de asemanarea izbitoare cu expozitia lui Josef Fischnaller de la Stux Gallery, aflata in apropiere, pe 24 W, comentata intr-un articol anterior. Dar in loc de tablouri fotografice, aici vedem o alta tehnica, numita de artist Injecting Bubble Wrap, adica injectarea de folie cu bule, cu vopsea acrilica („acrylic paint injected bubble wrap”), pentru a obtine imagini fotorealiste. El aplica aceasta tehnica pe modele clasice, pe care le copiaza, asa cum o gospodina face mileuri, broderii cu personaje celebre, pe care le pune pe pereti, sa-si impodobeasca bucataria. Bradley Hart nu este propriu-zis un artist, el este un mestesugar, precum cei de la MAD, deci un excelent mestesugar. Efectul este de pointilism modern sau de screen-printing (serigrafie).

Ceea ce il deosebeste pe Hart de Fischnaller este faptul ca el si-a numit expozitia The Masters Interpreted: Injections & Impression. La Fischnaller totul e masluit, ascuns, artistul vrea sa fuga de adevar, adevarul ca el ii copiaza pe maestri si le pune Meninelor lui Velazquez in loc de par, macaroane. Pe cand Hart marturiseste din titlu ca el interpreteaza tablouri celebre ale maestrilor artei mondiale prin injectari cu bule acrilice. Si le supradimensioneaza. Asa vedem dipticuri ale tabloului lui Leonardo Mona Lisa, ale la fel de faimosului Fata cu turban de Vermeer, supranumit Mona Lisa Nordului. La fel suporta injectari alte tablouri clasice, precum Odalisca lui Ingres, Still Life with a Skull and Writing al lui Dürer, celebrii Nuferi ai lui Monet si altele. Hart crede ca „Bubble Wrap evokes the plastic nature of our society”. Ceea ce exprima ideea de consumism, via Andy Warhol, exact ce discutam cu Lindsay Ebanks, directoarea galeriei, dovada ca in loc de Mona Lisa, americanii defileaza cu Campbell Soup sau Bobble Wrap, cu surogate in loc de arta.

Sigur, plasticul a inlocuit orice material natural, autentic. Ca si Fischnaller, nici Bradley Hart nu ne arata o opera personala. Toate injectarile sale sunt interpretari ale clasicilor. L-am intrebat de ce unei copii fidele dupa un autoportret de Van Gogh i-a pus pretul de 26 de mii de dolari, iar unei imagini sterse a aceluiasi autoportret, 18 mii? Fiindca, mi-a spus el, primul seamana leit cu autoportretul lui Van Gogh, al doilea e plouat. Adica fata ii este ca rasa, dupa tehnica lui Francis Bacon. Daca pe un tablou leit ar fi pus 5 dolari, jos palaria, Bradley Hart ar fi fost genial, dar asa, imita cu mijloace sofisticate dupa clasici si vrea sa castige sute de mii de dolari! Frumos exemplu de artist original! Insa aici nu conteaza decat banul, sa fii la moda, sa ai priza si relatii. Oamenii sunt interesati si cumpara si o carpa, daca demonstrezi ca seamana cu Mona Lisa!

Mary Boone, Dawoud Bey si „The Birmingham Project”: tragismul unui eveniment istoric, intre trecut si prezent
Dar cel mai impresionat am fost la expozitia de la Mary Boone Gallery, care se afla pe Fifth Avenue, la numarul 745, intr-un bloc de marmura galbena, de o frumusete princiara. Parca intri intr-un palat regal. Ceva exotic, rupt parca din „O mie si una de nopti”. Cladirea se afla langa celebrul Big Apple, vizavi de Plaza Hotel, la inceputul lui Central Park, care acum a explodat, transformandu-se intr-o mare de verdeata. Dupa atata asteptare, datorita vremii reci, deodata viata naturii si-a spus cuvantul. De pe terasa lui Big Apple, sute de turisti pot vedea tot acest spectacol al contrastului dintre natura, padurea seculara, si zgarie nori. Dupa Times Square, e cel mai vizitat loc din New York.

In preajama acestui loc, deci, se afla cateva din cele mai elegante galerii ale New York-ului. Desigur, sunt ale unor proprietari foarte bogati. Cum este si Mary Boone, care provine din imigranti egipteni. A studiat arta la Hunter College. A promovat neo-expresionismul si deconstructivismul. Galeria sa e faimoasa, fiindca aici a expus Jean-Michel Basquiat, copilul teribil al artei americane. Dar si Julian Schnabel, David Salle, Barbara Kruger, Eric Fischl, Rose Bleckner, Brice Marden, Georg Baselitz, Richard Artschwager, Jeff Koons si multi alti artisti importanti. Mary Boone detine o galerie si in Chelsea. La informatia unui receptioner, cu unul din cele opt lifturi elegante ale blocului, ajungi imediat la galerie, aflata la etajul 4. Aici sunt mai multe galerii. Cum este si McKee Gallery, despre care a fost vorba mai sus.

Dar o mare afluenta se petrece la Mary Boone, fiindca expozitia este socanta, fiind formata dintr-o serie de portrete ale fotografului Dawoud Bey, cuprinse sub titlul „The Birmingham Project”. Artistul declara ca acest proiect este un raspuns la tragicul eveniment din 15 septembrie 1963 din Birmingham, Alabama, in timpul Miscarii Drepturilor Civile, cand grupul Ku Klux Klan a pus o bomba cu efect intarziat la o biserica baptista, ucigand patru fete tinere si doi adolescenti. Un act barbar, rasist, care a declansat cu un mare conflict, care avea sa duca la victoria celor care au protestat pentru Drepturile Civile ale oamenilor de culoare.

Incepand din anul 2005, Dawoud Bey viziteaza periodic Birmingham si comemoreaza acest moment istoric prin opera sa. La a 50-a aniversare, Muzeul de arta din Birmingham l-a invitat pe Bey sa realizeze acest proiect. S-a alaturat si Bethel Baptist Church din Birmingham, unde s-au mai petrecut, anterior, o serie de atacuri segregationiste. Bey a avut ideea sa fotografieze copii avand aceeasi varsta cu cei ucisi, ca si adulti de peste 50 de ani, varsta pe care ar fi atins-o azi tinerii care si-au pierdut atunci viata. Avand o perfecta simetrie de fundal si gest, imaginile sunt prezentate sub forma de diptic, un tanar si un adult, ca o confruntare intre prezent si trecut, evocand pierderi chinuitoare si sperante nerealizate, fiind totodata o provocare pentru viitor.
Sunt tablouri de mari dimensiuni, portrete singulare, expresive, tulburatoare.

Personajele sunt oameni de culoare, batrani si copii, in special, femei si barbati, care stau fie pe scaune cu spatar, fie pe banci sau la ferestre si privesc spre aparat, adica ne privesc pe noi, cei care ii privim. Figurile lor sunt grave, intrebatoare, se adreseaza direct sufletului din noi, ne intreaba parca ce-am face daca ni s-ar intampla si noua asa ceva? Figurile si privirile sunt sobre, nu acuzatoare, nici razbunatoare. Sunt priviri care se adreseaza constiintei, ratiunii calauzitoare. Aflat in mijlocul expozitiei, vizitatorul este privit din toate directiile de aceste personaje reale din fotografii. Par fotografii de epoca, marite, supradimensionate, de o calitate remarcabila. Toate sunt alb-negru, fapt care le confera o expresivitate artistica deosebita.

De asemenea, intr-o alta sala se proiecteaza filmul "9.15.63", care este o meditatie asupra evenimentului tragic petrecut la Birmingham, in acea zi de dumnica dimineata, in timpul slujbei religioase din biserica baptista. Filmul este lipsit de prezenta umana, se observa doar locuri sociale, ca o frizerie, o scoala, o sala de frumusete, ca si imaginea cerului albastru, a copacilor, a acoperisurilor, creatoare de atmosfera, de liniste, parca ar fi linistea dinaintea furtunii. Pelicula se afla si la Whitney Museum si poate fi vizionat in aceste zile cand se desfasoara aici celebra Biennial Exhibition. Un eveniment cu adevarat memorabil. Arta are puterea sa depaseasca timpul, sa reinvie un eveniment si sa-l proiecteze in eternitate.