Traim intr-o tara in care tot mai multi tineri considera ca viitorul lor este undeva in afara granitelor statului, iar munca in strainatate a devenit un tel al celor cu un potential intelectual deosebit. Saptamana trecuta am discutat cu William Brinza, presedintele Comisiei pentru comunitatile de romani din afara granitelor, despre statutul de roman emigrant in lume si cum poti sa-ti croiesti un drum in viata, atunci cand pornesti de la zero. Spre surprinderea noastra, politicianul ne-a dezvaluit povestea sa, in care acesta, nascut intr-o familie saraca, a trait la limita subzistentei, ultima solutie fiind aceea de a-si lua lumea in cap…

Cum era in adolescenta, la varsta teribilismului, William Brinza?
Viata de adolescent mi-am petrecut-o in Ploiesti si in Campina, intr-un mediu de oameni modesti, a caror preocupare principala era asigurarea traiului de zi cu zi si, eventual, satisfactia ca fiul sau fiica sa fie absolventi de liceu. Prin urmare, asa cum veti putea observa pe parcursul discutiei noastre, nu am avut niste modele de la care sa am ce invata, ci a trebuit sa mi le gasesc singur, pentru a ma ghida catre un viitor mai bun: acela pe care il visam. Eram ambitios, credeam ca se poate orice, voiam sa le rezolv pe toate, sa fiu primul in toate. Fiind sportiv de performanta – lupte si box –, conditia fizica si constitutia robusta imi dadeau incredere si nimic nu ma impiedica sa-mi indeplinesc dorintele. Nu intelegeam capcanele pe care varsta si lipsa de experienta mi le intindeau si, de multe ori, faceam greseli fata de unele tentatii corespunzatoare varstei si perioadei respective.

Cum ar fi?
Fumatul, chiulitul de la ore, dar si pasiunea pentru o colega de liceu, cu un an mai mica, care imi distragea atentia atat de la antrenamente, cat si de la programa scolara. Ca sportiv, eram intr-o lupta permanenta cu greutatea, iar tendinta de a pacali cantarul, prin diverse medicamente si ceaiuri care afectau conditia fizica, era destul de mare.
O alta pasiune a fost motociclismul, un sport destul de dur si care, in mod evident, implica si o serie de lovituri/cazaturi, fapt ce nu era pe placul parintilor mei. Nu de putine ori le-am dat  emotii mari in privinta sigurantei mele.
Eram un adolescent preocupat de estetic, de afirmare, stiam ca vreau sa devin cineva si eram constient ca pentru acest lucru va fi necesar sa depun eforturi mari. Ma simteam pregatit, voiam sa-mi depasesc conditia si sa fiu altfel decat colegii mei. Voiam sa ajung cineva!

Aveati o situatie materiala buna? Erati tipul de baiat de bani gata, asa cum sunt fiii de politicieni din ziua de azi?
Povestea mea de viata nu este tocmai cea pe care multi o asteapta, cu parinti bine situati, dorinte implinite la cerere si viata usoara. Nu spun ca nu mi-ar fi placut, dar realitatea este alta. M-am nascut in Carbunesti, Prahova, intr-o familie extrem de modesta. Parintii mei nu au putut niciodata sa-mi ofere ceea ce poate alti copii de la oras aveau, si nu vorbesc aici de lucruri mari, ci activitati sau lucruri care, la acea varsta, contau pentru mine - carti, participarea la un spectacol, mersul la un film, un televizor in casa. Sufeream ca nu puteam beneficia de ceea ce chiar si colegii mei de scoala sau vecinii aveau. Stiam inca de pe atunci ca voi face totul pentru ca, in viitor, sa-mi pot oferi tot ceea ce imi doresc. Prin urmare, atunci cand am ajuns la o varsta care-mi permitea sa pot presta munca fizica (de la 13 ani) am inceput sa caut de lucru in vacantele de vara si pot sa va spun ca am cosit si am strans fan, dar am lucrat si ca zugrav.
Toate aceste lucruri le faceam pentru a-mi cumpara haine pentru scoala si cartile de care aveam nevoie. Imi aduc aminte, cu nostalgie, ca in fiecare saptamana imi permiteam „un dezmat”, alocand suma de cinci lei pentru cumpararea catorva ziare care ma pasionau (Flacara, Flamura Prahovei si un ziar de sport), carti de stiinta si tehnica, dar si beletristica (mai ales romane politiste). Parintii mei insistau sa urmez o scoala profesionala de meserii, care sa ma califice in profesia de mecanic auto ori sofer de taxi sau de tir, pentru ca „doar asa ai mereu bani in buzunar”, spuneau ai mei. Am ales sa urmez un liceu tehnic in Ploiesti – Campina. Aici am fost desemnat sa coordonez cercul de limba si literatura romana, datorita rezultatelor foarte bune inregistrate in cadrul olimpiadelor pe judet si pe tara. Dupa liceu, am fost atras de actorie. Asadar, dupa o sinuoasa demonstratie in fata unor profesori ai IATC Bucuresti, am fost declarat admis. Dar pentru ca eram „copilul nimanui”, comisia finala a considerat ca sunt prea multe locuri pentru barbati (desi erau numai patru) si au decis sa reduca cu un loc, in beneficiul doamnelor sau a doamnei, pentru ca acel loc a fost dat unei fiice de nomenclaturist, „persoana importanta”. Coleg de suferinta cu mine a fost si artistul Catalin Crisan. Dezamagit, am facut cerere sa plec in armata. Am fost repartizat la Unitatea de transmisiuni din Ploiesti, unitate cu regim bland, care imi permitea plecari la sfarsit de saptamana. Acestea le „fructificam” mergand cu tigari in Bulgaria si cumparand de acolo diverse produse pe care le vindeam ulterior in Romania. Un fel de „mica bisnita”, care imi asigura insa un ban in buzunar pentru facultate, dar pe care i-am transformat mai tarziu intr-o viza de Franta si un bilet de tren pentru Paris. Imi doream sa urmez Facultatea de Drept si, in armata fiind, mi-am depus dosarul in tara si in strainatate (Franta).
Viata mi-a dat insa o palma: banii nu imi ajungeau, iar cel mai grav, nici parintii mei nu stateau bine cu sanatatea. Cineva trebuia sa munceasca acum pentru ei, pentru a le asigura un trai minim si medicamentele necesare. Am realizat ca trebuie sa fac altceva decat ceea ce-mi doream, pentru a-mi ajuta familia, si dorintele mele au trecut pe planul al doilea. Astfel, a doua zi dupa satisfacerea stagiului militar (1991), desi parintii mei incercau sa ma convinga sa raman acasa si sa „ne chinuim cu totii, ca poate asa ne-a fost dat de la Dumnezeu sa traim si sa murim in saracie”, stiam ca nu poti cere „sacrificii si eroism” decat de la propria persoana si am ales sa plec in lume, intr-o lume a atractiei, dar, totodata, o lume pe care nu o cunosteam…
Am ajus la Paris la 19 ani, tanar, fara experienta, dar fara niciun merit, caci pana acolo m-a dus trenul. Am constatat ca in gara din Paris nu ma astepta nimeni… Toti calatorii se dadeau jos, erau asteptati cu o imbratisare, cu un zambet, cand am coborat eu zambetele, imbratisarile, pupaturile se terminasera. Mi-am luat valijoara cu haine si cateva conserve bastinase, alese de mama din rafturile magazinului provincial si m-am indreptat catre nicaieri. Acel nicaieri a trebuit sa-l traduc printr-un hotel ieftin, pentru ca venea noaptea, iar viata in suburbiile Parisului nu este prea agreabila, mai ales pentru un nou venit. Ma simteam un ciudat intr-o lume ciudata. Ma atrageau vitrinele viu colorate, insa am inteles curand ca nu sunt pentru mine. Putinii bani pe care ii aveam de acasa, ca si conservele, s-au terminat repede. Visul ca Parisul, orasul luminii, este un taram al fagaduintei, era la un pas sa se spulbere. Desi bateam zilnic strazile Parisului, intrand in orice restaurant, santier, ba chiar si in port in cautarea unui loc de munca, spunandu-le ca sunt dispus sa fac orice, nu am avut succes timp de doua saptamani. Intr-un final, am reusit sa obtin un loc de munca de 14 ore pe zi, ca distribuitor de pliante/reclame (tipul celor primite astazi in cutiile postale de la marile magazine) cu biroul pe strada unde imi doream eu. Eram insa foarte bucuros pentru ca banii „occidentali”, chiar daca erau foarte putini, incepeau sa mi se arate – plata zilnica era echivalentul a 20 de euro.

Viata de homeless in Franta
Unde ati locuit?
Cu suma primita nu aveam cum sa-mi asigur si o cazare, astfel ca, multe case parasite, metrourile din Paris si frumoasele poduri de peste Sena au fost adapostul meu in multele nopti pariziene, avand drept perna o piatra mai slefuita, pe care o inveleam intr-un pulover mai gros, „mostenire” de la tata. Nu aveam alta sansa, aceasta era singura optiune si nu ma puteam intoarce acasa invins sau fara un obiectiv indeplinit. Am strans din dinti mai bine de jumatate de an, dupa care am avut marea bucurie de a descoperi un adapost pentru emigranti, oferit de Biserica Catolica, unde eram „cazati” la gramada, dar aveam satisfactia ca putem beneficia de un dus si de doua mese calde pe zi – una la 5 dimineata si una la 9 seara. Trezirea era obligatorie la ora 4 dimineata. La aproape un an de impartit pliante, programul mi s-a redus la zece ore de munca pe zi, astfel ca mi-am permis luxul de a urma un curs de marketing, un fel de postliceala, contra unei taxe modice, la Universitatea Dauphine  din Paris. La implinirea varstei de 20 de ani mi-am facut cadou prima masina – un Citroën, care m-a costat echivalentul a 1.000 de euro. Din partea prietenilor romani, colegi de suferinta, si a fratelui meu (care, intre timp, venise si el sa munceasca alaturi de mine), am primit cadou un sapun Camey (era dintre cele mai scumpe) si o cutie de trei litri de vin. In seara aceea, am sarbatorit cei 20 de ani in parc, printr-un festin ales – cei trei litri de vin si cateva fructe, culese la inchiderea pietei de legume si fructe (dintre cele pe care vanzatorii le abandonau pe taraba, fiind afectate sau vestejite). Astfel, dupa un an si jumatate de pribegie, m-am intors la casa parinteasca cu o masina, un televizor, un video si bani pentru deschiderea unei mici afaceri (in banii de astazi, aproximativ 2.000 de euro). Prin urmare, am deschis un „mall” de 12 metri patrati, magazin de stofa si matasuri, unde iubita mea de la acea vreme era vanzatoare. Practic, era un hol al unei case aflate la strada, pe care l-am inchiriat. Asa a inceput managerul William Brinza activitatea in privat, in Romania. M-am inscris, totodata, la Facultatea de Drept din Bucuresti si am inceput, incet, incet, sa-mi realizez visul de a avea o situatie materiala buna, dar si o cariera la care candva priveam ca la un munte ce nu poate fi escaladat, cel putin nu de catre un neprofesionist.

Debut in politica sub indrumarea actualului director SIE, Theodor Melescanu
Cum si de ce ati intrat in asa-zisa lume „controversata” a politicienilor?
Anul 2004, anul intrarii mele in politica mare, il prindea pe managerul, viitorul avocat si doctor in stiinte juridice, William Brinza, cu o firma de peste 300 de angajati si colaboratori si un mic trust media (radio-tv). Ma simteam ca un mic mogul. Debutul in politica l-am facut insa la varsta de 26 de ani, in 1998, sub indrumarea actualului director SIE, Theodor Melescanu, atunci cand am intrat in ApR. In 2004 am candidat si am reusit sa obtin un post de deputat de Prahova. Am intrat in politica pentru ca experienta acumulata ca tanar manager m-a facut sa vad ca multe lucruri nu erau asa cum ar fi trebuit sa fie. Am decis sa las egoismul fara altruism al privatului, pentru ca, stand in pasivitate legislativa, acest lucru m-ar fi macinat toata viata. Simteam ca am facut destul si era timpul sa muncesc si pentru altii. Legislatia si masurile de dreapta se aflau intr-un marasm total, partidul aflat la acea vreme la guvernare dand dovada de un populism fara precedent. Parea o situatie scapata de sub control, ceea ce m-a facut sa-mi schimb orientarea politica in incercarea de a contribui la aducerea Romaniei pe o cale europeana si de a face sa se inteleaga ca putem avea ceea ce ne dorim, numai prin munca.

Sunteti presedintele Comisiei pentru comunitatile de romani din afara granitelor. Cum ati caracteriza „emigrantul roman”?
Este comisia pe care am infiintat-o in baza unui proiect legislativ. Desi a fost contestata de opozitie, prin dialog am reusit sa conving ca este una dedicata romanilor din strainatate, fara culoare si apartenenta politica. Nu sunt simple vorbe… Romanii din strainatate aveau nevoie de o comisie parlamentara care sa-i reprezinte in legislativ. Este o realizare cu care ma mandresc.
Da. Cred ca pot spune ca stiu cum este viata unui emigrant, atat din proprie experienta, cat si din exemplele intalnite de-a lungul activitatii mele de deputat de diaspora. Odata cu obtinerea, de catre Romania, a statutului de membru UE, romanii nu mai pot fi catalogati drept emigranti, ei beneficiind de acest acquis al dreptului de libera circulatie, putandu-si alege tara in care doresc sa traiasca. Va imaginati insa ca niciunul dintre cei plecati afara nu a fost determinat de un trai prea bun in Romania… Cu totii au incercat sa plece pentru a realiza ceva, pentru a oferi un trai mai bun copiilor si parintilor lor ramasi, in cele mai multe cazuri, acasa. Orice inceput este dificil, cu atat mai mult cu cat trebuie sa o iei de la zero si sa-ti faci, practic, o viata noua. Pentru unii, drumul a fost mai simplu, tara mai permisiva, pentru altii mai greu. Cred insa ca sunt foarte importante caracterul, educatia si ambitia care-i definesc pe romani, precum si calitatea muncii prestate, o adevarata carte de vizita.

Care sunt principalele probleme ale unui roman din strainatate?
Ar fi mai multe, insa principalele sunt: limba pe care o cunoaste foarte putin sau deloc, adaptarea la mentalitatea din tara de adoptie, stilul de munca, pentru ca in strainatate nu functioneaza sistemul „las’, ca merge si asa”, barierele impuse de liberalizarea pietei muncii, precum si lipsa informatiilor necesare pentru a beneficia de drepturile si privilegiile care-i revin in calitate de cetatean european.

Este romanul privit cu ostilitate de catre straini?
Nu. Faptele savarsite de unii conationali au umbrit imaginea Romaniei si, implicit, a muncitorului roman din strainatate. Intotdeauna, in dialogul avut cu autoritatile straine, am explicat ca nu poti condamna o natiune intreaga, pentru fapte izolate, comise de indivizi certati cu legea. Acestia exista in toate tarile, iar infractorul nu are natie, religie, sex sau culoare politica.

Tot mai multi tineri viseaza un singur lucru: plecarea din Romania. Cum am putea sa ne pastram copiii in tara?
Cand nu ai cu ce sa-ti platesti studiile, si aici ma vad pe mine, cand, practic, visul tau este spulberat din diferite considerente, mirajul strainatatii este cel care apare primul. Nu-i condamn! Daca ei doresc sa plece, sa faca ce-i indeamna inima si constiinta, trebuie sa o faca. Eu le pot spune atat: nu uitati ca Romania a investit in voi atat cat a putut. Tara a putut face atat pentru tine, macar tot atat sa intorci si tu tarii. Una dintre principalele mele provocari in mandatul 2008-2012 o reprezinta repatrierea tinerilor care astazi studiaza in strainatate, prin crearea de noi locuri de munca si a unui cadru legislativ bazat pe meritocratie, desi traim in democratie si nu in meritocratie.

Ati condamnat comentariile facute la adresa romanilor, in cadrul emisiunii La Zoo, din Italia, unde romanii erau caracterizati ca infractori. Ce alte probleme de acest gen ati mai avut?
Am reactionat si voi reactiona ori de cate ori va fi necesar, pentru ca resping mesajele cu caracter discriminatoriu la adresa cetatenilor romani, precum si orice forma de stigmatizare colectiva si xenofobie. Acestea nu fac decat sa dezvolte o atitudine ostila la adresa conationalilor nostri, prin promovarea unor stereotipuri cu conotatie negativa, care afecteaza intreaga natiune. In afara de Italia, am mai avut asemenea situatii si in Franta, Marea Britanie sau Spania, pe care le-am penalizat cu promptitudine.

Anul trecut a fost o avalansa de medici care au parasit tara. Cum comentati?
Din pacate, medicilor nu le putem face statuie pentru salvarea de vieti omenesti. Daca ar pleca pentru aceleasi conditii de munca si salariu egal in alta tara, atunci mi-as pune intrebarea de ce oare fac acest lucru, ce-i determina? Nu ii pot condamna pentru faptul ca pleaca, deoarece si eu am facut acelasi lucru, ce-i drept, cu ani in urma. Ei pleaca pentru un salariu mult mai mare si pentru ca in spitalele din strainatate sunt conditii mai bune de munca. Bucuria mea va fi mai mare cand ei se vor intoarce in Romania, pentru ca vor fi mai bogati, atat din punct de vedere al experientei dobandite in strainatate, cat si din punct de vedere al partii materiale. Am prieteni medici care lucreaza pe patru mii, cinci mii sau zece mii de euro in strainatate. Nu stiu daca este mult sau putin, dar stiu ca aceste venituri sunt castigate gratie profesionalismului lor. Cu toate acestea, dupa o perioada, ei trebuie sfatuiti si stimulati sa se intoarca in Romania...

In Romania actuala foarte multa lume sufera de saracie. In acest context, in ce sens se mai poate spune ca „banul este ochiul dracului”?
Nu cred ca putem vorbi de un miracol care sa starpeasca saracia. Se fac congrese si exista dezbateri in comitete speciale atat la nivel european, cat si pe plan mondial, dar nimeni nu a ajuns inca la o solutie magica. Nu am indemnat niciodata pe cineva sa poarte saracia ca pe o virtute. Am trait-o si eu si stiu ca, prin dorinta, munca si efort continuu, ea poate fi depasita. Trebuie insa sa-ti doresti acest lucru si sa ai puterea sa-ti depasesti conditia. In acelasi timp, ma dezgusta cei care afiseaza o opulenta materiala si nu se gandesc niciodata la semenii lor, dar stiu cu siguranta ca sufletul lor, de cele mai multe ori, este gaunos. Banul a produs intotdeauna efecte notabile in societatea romaneasca si, ca urmare, aceasta tentatie a devenit fireasca. Oamenii se cearta si de la bani putini, si de la bani multi, dar eu raman acel incurabil increzator care spune, parafrazand: „Daca dragoste nu e, nimic nu e”.