Un geniu nu poate fi recunoscut decat de minti geniale. Vezi cazul Einstein. In politica, fenomenul e rar. Napoleon a fost unul. Nu l-a recunoscut ca atare, ca geniu (iar nu ca strateg militar), decat Goethe. Daca Victor Ponta ar fi genial, cine l-ar recunoaste la noi? Nimeni. Dar l-ar recunoaste cineva din strainatate. Cineva de talia lui mentala. Aceasta recunoastere n-ar avea nicio influenta daca Ponta n-ar putea deveni un mit popular. Ar deveni, desigur, daca ar exista cativa economisti cu Premiul Nobel care ar declara ca Ponta este un geniu si cativa mari lideri politici care i-ar crede pe acesti economisti si ar declara, apoi, si ei, ca Ponta e un geniu. Asta poate fi si o facatura propagandistica. Vezi cazul Ceausescu.
Acum, sa zicem ca mie mi se pare ca, dimpotriva, Crin Antonescu este genial. Si sa mai zicem ca incep sa fac declaratii publice in acest sens. M-ar crede fara indoiala fanii lui. Dar ce fac cu ceilalti? Pe astia cum i-as putea convinge, dat fiind ca nu mi-ar pica bine sa rada de mine, in declaratiile lor publice? N-am cum, pur si simplu, pentru ca eu insumi nu sunt cineva care sa fi fost recunoscut (omologat) drept geniu. Stiind treaba asta, mai bine tac din gura, desi, sa zicem, eu cred sincer ca Antonescu este genial. Sincer, da, dar ce valoare are sinceritatea asta a mea, daca eu sunt recunoscut in lumea mea drept unul cu o minte oarecare, cel mult una inteligenta?
Ce facem, asadar, in cazul in care printre noi apare un politician genial? N-avem ce face. Nu putem astepta sa devina un mit popular, ca sa-l recunoastem. Dar el, fiind genial, este obligat sa grabeasca transformarea sa intr-un mit. Cum? Participand la alegeri. Dar la alegeri, daca n-ai partid, nu te alege nimeni doar pentru ca stii tu ca s-ar putea sa fii genial (las’ ca n-ar fi bine sa stii chiar tu asta!). Bine, sa zicem ca vrei sa iti faci partid. Degeaba. N-are rost sa-ti faci, cand inca nu esti deja un mit. Ar fi un alt partid oarecare, unul condus de vechea mediocritate.
Dar daca esti deja un mit popular in afara politicului, cum ar fi, sa zicem, Florin Piersic? Tot degeaba. Iti mai trebuie geniul in politoia (cum ar fi zis Aristotel, un geniu care a trait numai printre alte genii), adica in arta de a face ca unii (multi) sa conduca pentru toti. Prin urmare, daca ai fi un geniu politic, esti obligat sa devii, mai intai, un mit popular undeva in afara politicului. Abia apoi vei putea converti capitalul de simpatie populara intr-un tezaur electoral si, mai apoi, intr-o schimbare de paradigma politica. Daca nu vei reusi, ori n-ai fost un geniu autentic, ori lumea ta nu mai are genii care sa te recunoasca. Dar s-ar prea putea sa nu poti fi recunoscut decat daca ai reusit deja sa produci schimbarea de paradigma undeva. Daca ai fost „ucis” inainte de a o putea produce, ar fi prea posibil sa fie din cauza ca te-au recunoscut, de fapt, alte minti geniale, dar apartinand unei serii opuse de genii. Tu erai alb, ele erau negre. Pe scurt, e incurcata rau treaba asta cu schimbarea de paradigma (in bine) in politica. Dar noi, fiecare, simtim ca e necesara. Si unde exista necesitate, zicea unul, Marx il chema, apare si reprezentantul ei.
Poate ca n-a aparut necesitatea reala, autentica. Rudolf Steiner a fost unul dintre geniile (recunoscute de alte genii) care a profetit, inca de pe timpul Primului Razboi Mondial, venirea acestei necesitati. Ea chiar venise, dar a fost preluata de geniile negre ale bolsevismului si ale nazismului.
Acum, daca ar fi aici din nou, nu exista curente negre de gandire ideologica care sa perverteasca reprezentantul necesitatii (al destinului, adica). Unicul curent negru existent este antipolitic: fundamentalismul terorist. Poate ca a mai fost unul reprezentat de „alchimiile” economiei pur financiare. Acesta a sucombat de moarte buna in 2008.