The Artist este un film a carui carte de vizita esentiala in fata publicului este posibilul sau palmares la Oscarurile din acest an. Cu zece nominalizari in teaca, plus munitie considerabila de premii BAFTA si cam tot ce s-ar putea numi distinctie a asociatiilor editorilor de film sau directorilor de imagine de pe cateva continente, The Artist nu a iertat in fata Academiei nicio categorie importanta, pornind de la cea mai buna actrita intr-un rol secundar (Berenice Bejo), ajungand, evident, la regizor - Michel Haznavicius, si chiar la scenografie, costume, montaj, coloana sonora originala (Ludovic Bource).
Cu asemenea arsenal, asteptarile oricarui public (mai ales ale celor care au gustat umorul din OSS117: Cairo, cuib de spioni - prima colaborare a lui Haznavicius cu Jean Dujardin) au cerul drept limita. Cumva, pe buna dreptate. Sa faci un film aproape „mut” si monocrom in epoca animatiilor 3D, cand tehnologia a ajuns pana la punctul in care a putut sa „intinereasca” un actor prin CGI si sa incorporeze noua imagine in film (ma refer la Tron si la Jeff Bridges), este un act de curaj si un truc foarte inteligent de marketing.
Prezentele charismatice ale lui Dujardin si Bejo, doua fete nu tocmai cunoscute pentru publicul american si cu expresivitatea parca decupata din pelicula unui 1927, reprezinta un plus de netagaduit al filmului. Povestea este simpla, avand doi protagonisti care ies in evidenta prin insasi tinuta lor morala: un actor celebru al epocii cinematografiei mute si orchestrate live in sala de cinema, confruntat cu decaderea propriului sau mediu si nasterea noii forme de expresie – „Talkies”, filme cu sunet si voci – si o debutanta, aspiranta la titlul de vedeta, care avanseaza vertiginos, prin farmecul personal si talent, de la simpla dansatoare din corp-ansamblu la cap de afis. Filmul vorbeste despre o epoca apusa, frumos de simpla, in care vechiul se stinge uzurpat de nou, in care certitudinile, dragostea si victoria sunt aureolate de o poezie naiva. Cel mai probabil, The Artist este un film de care era foarte multa nevoie, poate tocmai pentru a-i aminti cinematografiei universale de unde a plecat si cu ce mijloace: sclipire, poveste, divertisment, frumusete.