Povesti triste despre suferinta, durere, pierdere, dar si despre speranta, ambitie si puterea de a o lua de la capat. Oameni care fug de pericol, scapa de moarte si persecutie ca prin minune si devin adevarate exemple pentru societatea noastra. Pleaca doar cu pasaportul si hainele de pe ei, inot, prin desert, dirijati de calauze. Pe drum isi pierd copiii, sotiile, fratii, parintii... Granita unei alte tari este o linie de sosire, dar si semnalul ca neprevazutul si greul abia incepe.
Sa ne amintim ca Nadia Comaneci a avut statut de refugiat, la fel si Albert Einstein. A fi refugiat nu e un handicap. Dimpotriva. Curajul le da valoare acestor oameni. Ne-am propus sa abordam in acest spatiu problema celor care cer azil la noi in tara, pentru a demonstra, inca o data, ca ei pot deveni adevarate modele si repere intr-o societate. A avea o poveste de succes nu inseamna a face miliarde. Aceasta tine de soarta si de destin. A reusi in viata nu inseamna a aduna bani, pentru ca, daca ar fi asa, ar trebui sa regandim toate valorile noastre.
In urma solicitarii revistei VIP de a ne spune care este implicarea in rezolvarea problemei refugiatilor, MAE prin Directia Comunicare si Diplomatie Publica ne-a transmis urmatoarele informatii, clarificand la nivel procedural situatia lor: „Ministerul Afacerilor Externe asigura sprijin in cadrul activitatii diplomatice atat autoritatii nationale responsabile (Oficiul Roman pentru Imigratie al Ministerului Administrației si Internelor), cat si organizațiilor internationale ce activeaza in domeniu, precum Biroul Inaltului Comisar pentru Refugiati al Natiunilor Unite (UNHCR). In 2011 a fost incheiat un acord-cadru de cooperare cu UNHCR in domeniul ajutorului umanitar si protectiei si asistentei refugiatilor. In baza acestui acord-cadru, Guvernul Romaniei, prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe, ofera anual o contributie financiara pentru sprijinirea activitatilor UNHCR, Romania avand astfel statutul de donator. Volumul total al asistentei oferite din bugetul de asistenta pentru dezvoltare al MAE pentru actiunile UNHCR consacra Romania printre cei mai importanti parteneri ai UNHCR dintre statele care au aderat recent la UE”.
Pentru revista VIP au vorbit si cei de la Ministerul Administratiei si Internelor - Inspectoratul General pentru Imigrari. Directorul general, chestor principal de politie, dr. Nelu Pop, a declarat: „Romania a inceput sa-si construiasca propriul sistem al azilului in anul 1991, cand a aderat la instrumentele juridice de baza in domeniul azilului, respectiv Conventia din 1951 de la Geneva privind statutul si regimul refugiatilor si Protocolul aditional de la New York din 1967, prin Legea nr. 46/1991. Centrul de Tranzit in Regim de Urgenta de la Timisoara, infiintat in anul 2009 si aflat in administrarea Inspectoratului Roman pentru Imigrari, este primul centru de acest gen din lume, fiind considerat de comunitatea internationala un model cu privire la evacuarea si protectia refugiatilor. In cei trei ani de functionare a fost asigurat un grad inalt de vizibilitate a Romaniei, fiind transpus in practica, pentru prima oara la nivel international, conceptul de evacuare in regim de urgenta a refugiatilor aflati in pericol de a fi returnati din prima tara de azil in tara de origine, in care sunt expusi persecutiilor, unor tratamente inumane sau pericolelor. Centrul de Tranzit din Timisoara a fost folosit ca model pentru alte centre din Filipine si Slovacia”.

Mbela: „Umilita, jignita, dar intarita“
Mbela Nzuzi se numara printre cei care au fugit din Congo pe vremea cand dictatura lui Mobutu ajunsese la apogeul cruzimii. Alain, sotul Mbelei, facea parte din principalul partid de opozitie. Era aprilie 1997, cand, intr-o zi, acesta a plecat dimineata la partid si nu s-a mai intors: organizase un miting si fusese arestat. Mbela a fost cea care l-a mituit pe paznicul de la inchisoare, iar acesta l-a adus pe sotul ei la un loc stabilit. S-au urcat intr-o barca si au trecut in Congo Brazaville, care era un pic mai deschis catre restul lumii, si de aici au luat drumul Romaniei, unde aveau un prieten care-i astepta. „In momentele acelea, cea mai importanta e siguranta. Cel mai greu a fost in primele zile cand am ajuns in Romania. Eram derutata. Stiam ca este o tara francofona, dar nu prea m-a ajutat faptul ca stiam franceza. Am avut multe experiente neplacute in care m-am simtit prost: umilita, jignita, dar nu am putut sa reactionez. Nestiind limba romana, trebuia sa o incasez mereu. Intelegeam ce spun ceilalti, limbajul trupului, pentru ca tipau si erau cu degetul spre mine, ma aratau. Si atunci mi-am zis, «Mai, fata, gata! Hai sa invatam limba, sa ne spunem oful!». Locuiam intr-o cladire de batrani si, intr-o zi, a venit vecinul de jos, care era nervos pe mine, pentru ca avea gandaci. Pentru el, gandacii veneau de sus in jos”, povesteste Mbela din experinta ei. Ea considera ca cetateanul roman are dreptul sa stie despre refugiati. Aici intervine, de fapt, rolul nostru, al presei, si rolul revistei VIP, care o sa mai aduca in atentia dvs. povestile lor de succes. Si asta pentru ca refugiatii vin cu o anumita bogatie culturala si ne aduc traditii de la care putem invata. Copiii pot creste afland si cunoscand cultura altora. Mbela, care este si presedinta Organizatiei Femeilor Refugiate din Romania, intra in contact periodic cu povesti cutremuratoare, emotionante, care te fac sa meditezi la viata si la sensul el. Trei dintre acestea au fost amintite si in discutia purtata cu noi. Doamna Suhaila este din Irak, dar a locuit mai mult in Kuweit. „Este o femeie de la care avem cu totii de invatat: si-a acceptat conditia, schimbarile bruste, si a luat-o de la capat. S-a straduit si a invatat limba romana. Trist a fost ca ea a obtinut cetatenie romana, dar sotul nu a reusit, pentru ca a picat la examen - el fiind mai mult preocupat sa munceasca si sa aduca bani in casa. Familia este impartita in doua. Doamna Mai este din Kurdistan. La ei este o situatie foarte delicata, pentru ca intervine o problema istorica. Ei se lupta pentru identitatea lor, de a avea un pamant si de a vorbi limba lor. Femeia aceasta nu a fost nicio zi la scoala. Acolo, femeia nu era lasata sa invete. A venit in Romania pentru a face ceva. Am luat-o la noi. Doamna Mai facea si ceva menaj, dar nu voiam sa se simta inferioara fata de celelalte. La un moment dat, s-a ambitionat si a zis ca vrea sa invete sa scrie - nu stia nici sa se iscaleasca. Ne uitam ce ciudat tine pixul in mana. Acum vorbeste bine romaneste, a obtinut cetatenia si a devenit un model pentru copiii ei”, ne mai spune aceasta.
Am aflat apoi despre situatia trista a celor care vin singuri. „Am cazul unui baiat care a venit din Congo si s-a zbatut mult pentru familia lui - are patru copii.  Procedurile administrative dureaza insa si intervin multe complicatii, pentru ca refugiatul este unul care a avut temere de persecutie. Nu e de ajuns sa vii sa spui: «Viata mea e in pericol». Trebuie sa o dovedesti. Tu fugi. Nu poti sa iei cu tine dovezi. Ti-e frica. Esti controlat la aeroport. Treci granita ilegal. Din pacate, sunt multe cazuri de respingere din pricina lipsei dovezilor. Omul acesta a luptat foarte mult pentru sotie, dar intr-o zi primeste un telefon si afla ca aceasta a decedat... O usoara maladie. Dupa doua zile de la moartea ei, a obtinut statutul de refugiat... Nici pana astazi nu a reusit sa-si aduca copiii aici. Trebuie sa faca o procedura de reintregire a familiei: poate sa obtina pasapoartele pentru copii, dar nu exista organizatii, nu exista nimic din partea statului roman, niciun ajutor financiar. Trebuie sa stranga 4000 de euro pentru biletele de avion ale copiilor”, ne-a mai povestit Mbela. „Eu sunt foarte mandra, intrucat cei din Bulgaria au aflat de agentia noastra si au facut si ei una: un consiliu al femeilor refugiate, dupa model romanesc. De fiecare data cand ma duc la intalniri la nivel european, Romania vine cu o bila alba mereu in ceea ce priveste migratia, pentru ca s-au facut multe eforturi din punct de vedere al legislatiei si al practicii. Anul trecut, in luna noiembrie si decembrie, am participat la doua intalniri. La una am fost chiar persoana resursa la care au fost si parlamentari european”, declara Mbela.

Aimé Lema: „Cand am vazut zapada, am realizat ca sunt departe de casa”
O poveste de succes este si cea a omului de afaceri Aimé Lema. Acum are o sotie romanca, doi copii foarte frumosi si este patronul unei firme de constructii unde sunt angajati romani. Mai nou, acesta a trecut si la ortodoxism. „Am facut chimie industriala. In perioada aceea nu aveai voie sa lucrezi «la negru». A fost foarte greu. Am fost jucator de fotbal, pana m-am accidentat. De atunci am inceput sa fac diverse, ca sa pot supravietui: am avut taraba in piata Amzei, am vandut fructe, rosii. Am lucrat apoi la o ferma de pui, la Frumusani. De acolo am venit din nou in Bucuresti. Un domn a deschis o terasa mare, Cuba, era esenta aceea sud-americana. Am fost sunat de cineva, stia ca vorbesc bine limba romana, si am acceptat sa ma duc la interviu. I s-a parut ciudat, pentru ca prea stiam multe - eu facusem si cursuri de prim-ajutor - si m-a angajat la piscina”, a precizat Lema pentru VIP. De aici a plecat la impartit fluturasi la o firma, unde i s-a facut pentru prima data carte de munca. A terminat si acolo, a lucrat pentru o perioada in media, dupa care si-a facut o firma de constructii. „Din 2007 sunt pe picioarele mele”, spune mandru Lema, care s-a confruntat si cu discriminarea in asa-zisa perioada de „acomodare” in Romania. „M-am dus sa lucrez la o organizatie pentru refugiati si imi dadeau 120 de dolari. Dar romanii aveau 500. Era descriminare, dar nu aveai cu cine sa te certi”.
Un fin observator, Lema a sesizat diferentele dintre Romania perceputa de el, atunci, cand se afla in Congo, si cea in care locuieste acum. „Am studiat stiinte politice si am invatat ca Romania are foarte mult petrol. De aceea am venit aici, sa fac petrochimia. Era ianuarie 1991. Cand am ajuns aici si am vazut zapada, mi-am dat seama ca sunt foarte departe de casa mea. Am fost apoi socat. Credeam ca este o tara mult mai dezvoltata, dar lumea nu era obisnuita cu negrii. Mai existau injuraturi, batai pe la discoteci... Am stat in zonele cele mai famate (Rosiori de Vede, Braila etc.) si nu am avut probleme de rasism, ci de atitudine”, rememoreaza Lema, care a fost, in schimb, placut impresionat de ospitalitatea romanilor. „Imi amintesc ca, atunci cand ma duceam cu dictionarul sa cumpar ceva, tot timpul se oprea cineva pe strada sa-mi vorbeasca cu engleza aceea stricata si sa ma intrebe ce vreau exact. Asa ceva nu se poate uita niciodata! Sau cand ma duceam la posta sa sun in strainatate, iar fata care facea legatura nu stia cum sa vorbeasca cu mine in engleza. Am plecat, si cand am revenit, fata avea pregatit de data aceasta un text deja scris. Ea a tinut minte ca are un client care vine saptamanal si a facut tot posibilul ca sa ne intelegem mai bine. Cu toate acestea, asta nu se intampla peste tot. De exemplu, am fost in Germania si am vazut cum a fost impins un baiat de culoare de pe o linie de tren”, relateaza, cu amaraciune, Lema, care considera ca a crescut odata cu Romania si ea odata cu el. „De 21 de ani, de cand sunt aici, am vazut schimbari. Romanii sunt recunoscuti drept oameni care muncesc foarte mult, dar cand sunt in alta tara. Aici muncesc din ce in ce mai putin. Am frati care sunt in Franta, Suedia, Israel, Tunisia si in Spania. Si aud ca, pe langa ideile legate de romanii care fura, ei sunt considerati si muncitori buni. Aceasta este mentalitatea care ne omoara: nu pune toata lumea osul la bataie pentru dezvoltarea tarii”.
Fiu de diplomat, Lema a fost crescut intr-un mediu in care educatia politica si internationala erau foarte solide. „Politicienii nu trebuie sa se injure la tv in fata noastra. Din contra, ei trebuie sa se inchida intr-o camera si sa discute. De aceea exista Parlamentul, Senatul etc. Oamenii respectivi conduc o tara si sunt prieteni intre ei, indiferent ce ne arata noua. La televizor ne incita sa iesim in strada si sa ne batem, si nu e corect. Azi iesi, injuri partidul din opozitie, dupa care treci la alt partid. Daca s-ar interzice migratia de la un partid la altul, s-ar rezolva multe probleme. Banii negri in Romania sunt foarte multi si nu mai ajung unde trebuie. Si atunci oamenii trebuie sa faca ceva. Ajung sa fure sau sa dea in cap cuiva ca sa manance. Sunt niste lucruri care s-au intamplat si la noi, in Congo, si se repeta si aici. Dar la noi iti era un pic frica. Daca esti in politica si ai furat, nu mai esti la tv pentru ca te asteapta lumea si te omoara. Iti taie mana, iti taie capul... Razbunarea e crunta”.

Victor Yila: „Oamenii nu  acceptau ca exista pe pamant si negri, si albi”
Victor Yila este deja un actor foarte cunoscut la noi. A venit la studii in Romania, dupa mai multi ani petrecuti la Paris. Au intervenit miscari politice in Congo, si astfel nu s-a mai putut intoarce in tara lui de origine. A cerut azil politic in Romania, dar a intampinat dificultati din cauza birocratiei: anumite proceduri au fost blocate, iar dosarul lui a stat nerezolvat cinci ani. Intr-o zi, acesta a fost chemat sa dea un examen in fata a sapte judecatori, care intrau in sala pe rand. A dat probe la limba romana, scris si oral, trebuia sa stie imnul, sa-l cante, istoria Romaniei, georgrafie, Constitutia. Dupa ce l-au chinuit o zi intreaga, a obtinut cetatenia romana. „In grupuletul meu eram vreo 200 de refugiati dintre care doar eu si un italian am obtinut cetatenia”. Asa a devenit Victor Yila refugiat. „Aproape ca nu-mi vine sa plec din tara, pentru ca m-am acomodat aici mai bine decat in Congo. Noi avem o vorba acolo: «E mai greu sa ajungi dintr-un oras in alt oras din Congo, decat la Paris». Toti congolezii ajung la Paris. A fost colonie franceza si toate caile erau deschise spre Paris. Tatal meu, Dumnezeu sa-l ierte, nu a reusit sa calce in Bucuresti cat a trait. Inainte sa vin aici aveam o impresie foarte proasta despre Romania, din presa. Stiam ca e o tara inapoiata, ca nu e ca-n Elvetia, ca lucrurile nu mergeau, ca-i saracie mare, aurolaci, gropi. Cand am venit aici am vazut ca nu era chiar asa”. A aflat astfel ca Romania este o tara sigura, dar ca, venind dintr-un sistem politic inchis, oamenii nu prea erau „educati” in a accepta ca exista pe pamant si negri, si albi. „Eu, daca sunt cunoscut, nu prea mai am probleme cu rasismul, dar am prieteni care mai sunt injurati pe strada”. Victor Yila considera ca un refugiat trebuie sprijinit de socieatea noastra. „El a plecat de la o situatie rea la una mai buna. Un refugiat fuge de moarte, spre viata. Ei nu vin sa deranjeze, sa acapareze locurile de munca ale romanilor, ci vin sa caute macar un sfert din bunastare. E un om care invata pe parcurs, mult mai mult decat un om normal, pentru ca, prin ce a trecut, intelege mai repede ce inseamna viata, libertatea. Noi nu ne dam seama cat de scumpa e libertatea... Abia cand esti inchis iti dai seama ce ai pierdut”, conchide acesta.

Johnny King: „Romanii nu asculta. Ei stiu!”
Un alt profil al supravietuitorului-model pentru societatea noastra este si cel al artistului congolez Johnny King. Ajuns in Franta in ’93, redescopera si invata alta forma de exprimare: Hip Hop, la Nanterre-Paris, inainte sa inceapa Facultatea de Medicina in Romania. Aici inregistreaza primul lui album, Hip Hop Soul, in ’97, produs de Alpha Sound, numit Black style in da house. In 1998 apare Africa’ Soldiers, produs in Anglia de Britany Product, iar in 1999, Back in da bizz, produs de Transglobal EMI. Black Style a avut multe turnee in tara, la cele mai mari evenimente din acei ani. In 1999 Johnny este chemat de niste prieteni studenti congolezi sa aranjeze piesele cantate de Gospel & Negro spirituals si este captivat de acest gen, care trezeste in el o emotie din trecut. Decide sa cante Gospel si va crea, impreuna cu prietenii lui, trupa Bakeluba. Se lanseaza in noi experiente cantand, comunicand cu oamenii si aducand ritmuri si mesaje de Gospel, gen de muzica putin cunoscut in Romania.  
Reintors in Romania dupa o absenta de zece ani, Johnny a acceptat sa vorbeasca in exclusivitate pentru revista VIP. Stabilit de cativa ani in Elvetia, congolezul isi dezvaluie acum experientele de fugar prin muzica. „Am plecat din Congo cand era razboi. Imediat dupa ce am dat bacalaureatul, am ajuns la Paris. Acolo am luat-o pe un drum gresit. Am devenit un golan. Eram la varsta teribilismului, un pustan. Locuiam cu mama, dar fugeam in permanenta de acasa si faceam prostii. Nu cred ca vreti sa stiti ce se intampla in suburbiile din Franta: batai, furturi, delincventa etc... Am fost trimis in Romania pentru a rupe legatura cu acel grup si pentru a studia. Era prin 1997. Tatal meu, fiind implicat in politica, fusese ucis. Atunci a fost o perioada groaznica... Imi era foarte frica si am cerut aici protectie. Dar nu-mi placea deloc in Romania. O luna si jumatate am stat inchis in casa si nu aveam chef de nimic. A venit apoi la mine un student  care avea o formatie si aflase ca sunt muzician, m-a luat cu el si m-a dus la repetitii. Aceasta a fost salvarea mea (pe mine muzica ma elibereaza). Asa am inceput sa simt ca traiesc, pentru ca oamenii ma priveau dintr-o data altfel. Arta m-a ajutat foarte mult sa ajung sa-mi placa Romania si sa uit de raul ce ma cuprinsese. Imi facea placere sa cant in discoteca si oamenii sa vina la mine”, povesteste acesta.
Insa, impresia lui despre romani nu este nici acum una foarte buna. „Cand am venit aici, romanii reactionau ciudat. Am vrut sa scriu o piesa cu un mesaj puternic, pentru a-i face sa inteleaga care este, de fapt, problema exilului. Nu este vorba de foame sau de bani, ci de viata. Pleci dintr-un razboi, catastrofa naturala, si nu te mai uiti in spate. Ca-n Biblie, cu Sodoma și Gomora. Dumnezeu i-a spus lui Lot sa-si ia familia si sa nu se uite in spate, pentru ca il va preschimba in piatra. Sotia lui a privit inapoi, pentru ca lasase cu durere toate averile ei si a devenit piatra. Ideea este ca, atunci cand viata iti este in pericol, tu mergi inainte, nu te mai uiti in spate. Numai strainii te pot ajuta de acum inainte”. In prezent, cunoscutul muzicianul are o fundatie pentru refugiati la Paris, iar in Germania face muzico-terapie si tine si workshop-uri de integrare sociala. Cu toate acestea, el sustine ca nu este un exemplu de reusita in viata: „Sunt prea multe lucruri care nu merg. In Romania mentalitatea este de piatra. E greu sa te integrezi. Acum, dupa ce m-am intors dupa zece ani, deja oamenii nu ma mai cunosc. Atunci eram in top. Aici exista o mafie politica si toata lumea vrea sa devina «smecher». In general, observ multe, poate si pentru ca activez in domeniul psihologic. Eu lucrez cu schizofrenici, unde, daca nu esti foarte atent, iti va parea rau mai tarziu”, mentioneaza muzicianul, care a cunoscut violenta la noi in tara. „Am fost si agresat pe la spate, fara sa ma cert cu cineva. Am codite si, stand la coada la saorma, niste tipi m-au luat de par si au inceput sa ma bata. Comportament de golani... Inainte nu era asa in Romania. E trist ca oamenii se gandesc acum doar la ei si nu la viitor. Romanii nu asculta, ei stiu. Aud mereu spunandu-mi: «Stiu eu, am vazut!». Insa eu ii intreb «Si, oare, ai inteles?»”.

Ionut Piturescu: „Impreuna! Este natural, este cultural, este posibil”
In vizita pentru documentarea facuta saptamana trecuta la Agentia ONU pentru refugiati, l-am intalnit intamplator pe Ionut Piturescu, cineast și antropolog cultural. El a facut cercetari de teren in Mexic, Maroc, SUA, zona arctica, Asia de Sud-Est, Balcani, in care a invatat sa aprecieze privilegiul de a te naste intr-o tara dificila, dar ferita in ultimul timp de conflicte, privatiuni si catastrofe naturale extreme. Scurtmetrajul sau, Cautare, a primit in 2010 la Festivalul de Film de la Cannes premiul sectiunii Quinzaines des Réalisateurs, prezen­tand o poveste universala a oamenilor aflati in continua miscare, cautandu-si sensul si cheia supravietuirii cotidiene. „In deceniile comuniste, Romania si multi dintre locuitorii ei au stiut cu prisosinta ce inseamna sa fugi, nestiind daca vei scapa cu viata sau daca te vei mai putea intoarce. Chiar si in primii ani de post-comunism au existat suficiente situatii care sa ne ajute sa ne identificam cu sentimentul traumatic al omului plecat de acasa. Ar fi un gest meritoriu sa invatam sa ne bucuram reciproc de coabitarea cu cei refugiati acum, pe acelasi teritoriu de pe care ne refugiam noi nu demult. Populatia-gazda nu este informata corect, in consecinta intelege gresit si, cu siguranta, ajunge sa aiba o raportare mai putin corecta fata de modul in care au trait si traiesc ceilalti semeni ai lor. Acest silogism simplu da nastere la o atitudine disfunctionala atat fata de viata celorlalti, cat si fata de propria viata”. Ionut Piturescu coordoneaza Centrul de Cercetare si Dezvoltare Interculturala – Anthropoesis.