Nu-si iroseste timpul pe la petrecerile mondene si nu se ancoreaza in genul de discutii sterile. Radu Afrim si-a consolidat un drum in lumea dificila si pretentioasa a teatrului romanesc, care l-a purtat cu succes dincolo de granitele tarii. Pe unii i-a indignat, pe altii i-a uimit, insa nimeni nu a ramas indiferent la spectacolele lui. Afrim este unul dintre tinerii care au ajuns la un nivel de unde nu mai exista cale de intoarcere, mintea lui fiind neobosita si intelegerea rapida, fapt care determina o comunicare armonioasa cu actorii. Avind in palmares doua premii UNITER pentru cel mai bun regizor, premiul cultural „Europa“, acordat de Kultur Forum, regizorul Afrim se pregateste ca in toamna sa monteze, la Teatrul National bucures­tean, piesa Napasta. Pina atunci va lucra la Timisoara si in Germania, de unde s-a intors recent, semnind regia piesei Cind ploaia se va sfirsi, la Residenztheater. L-am intilnit saptamina trecuta la protestele din Piata Universitatii.

Esti unul dintre regizorii care nu au idoli si esti independent de ceea ce spun „vocile“ din lumea teatrului. Care sint motivele pentru care ai iesit in strada sa protestezi?
Am iesit in strada sa protestez pentru ca pestele nostru national s-a imputit si el de la cap si pentru ca, de 20 de ani, avem politicieni din ce in ce mai slabi, din ce in ce mai in afara subiectului. De asemenea, am iesit in strada pentru ca acest guvern, mai mult poate decit toate celelalte la un loc, mizeaza pe mitocanie, prost-gust, nonvaloare, minciuna, furt, nesimtire. El legitimeaza dezvoltarea in liniste a unui monstru, un tip de om care sa-i semene perfect si care sa-i serveasca interesele fara a pune probleme. Mai ies in strada pentru ca sub acest regim (dar si pe vremea lui Iliescu) au plecat tineri exceptionali din tara intrucit aici nu-si gasesc locul, din cauza celor care au tupeul sa iasa in fata, calcind pe capul celor carora educatia nu le permite sa faca asta. Ies in strada, pentru ca tinerilor li s-a furat educatia, iar Romania se scalda intr-o mocirla a confuziei valorilor. Si multe altele…
Unii au iesit pentru ca mor de foame, altii pentru ca li se pare ca dreptul la libera exprimare e in pericol. Pe mine m-au cenzurat PSD-istii, asa ca nu ma duc sa schimb niste nulitati cu altele. Nenorocirea este ca un proces de degradare a societatii gindit diabolic pe termen lung nu poate fi stopat peste noapte si nici nu s-a inventat vaccinul care sa anuleze microbii intrati prea adinc in oameni in toti acesti ani. Noi avem mereu nevoie de un nou inceput. Dupa Revolutie se spunea ca va iesi greu din oameni perioada de totalitarism, cu toate aberatiile ei. N-a iesit nici acum, din contra, a venit o noua nenorocire peste bietii oameni, perioada asta de saracire a spiritului si de falsitate dusa la paroxism. Oamenii cred in orice si nu mai cred in nimic. S-a ajuns la o abulie de Ev Mediu. Verticalitatea oamenilor e din ce in ce mai avariata…

Cine ar fi crezut ca se va ajunge aici?
Poate unii vizionari da, insa le-a fost teama s-o spuna la timp.

Prin teatru se pot aduce la lumina mai multe mesaje sociale si semnale la adresa regimului politic. Te gindesti la un astfel de teatru?
Am facut-o deja. Insa am oroare de piesele in care personajele sint ministri sau blonde siliconate care au puterea in mina. E ceva reductiv aici, pentru asta exista satira tv, nu merita sa pierzi doua luni de repetitii pentru a vorbi despre niste indivizi care si-au gresit total carierele, gresindu-ne si noua astfel prezentul. Romanii si-au ratat si trecutul. Pe cel al ultimilor 50 de ani cu siguranta… Tot ce stiu e ca este necesar ca teatrul sa fie aproape de societate, sa nu lucreze cu manusi, sa spuna lucrurilor pe nume (atit timp cit se poate si chiar si dupa aceea). Arta trebuie sa fie mereu in opozitie, si nu doar politic vorbind. Altfel nu are sens. Daca e doar de amuzament, atunci mai bine o lasam moarta. E bine sa petreci o seara placuta la teatru, dar asta nu e totul. Teatrul meu adesea nu ofera „o seara placuta“. Lumea se amuza, dar isi pune intrebari. Cit mai multe. Poate intr-o zi un spectator va veni si-mi va da unele raspunsuri la intrebari pe care eu mi le pun. Eu astept…
Regizorul nu e omul raspunsurilor sau e omul unor raspunsuri sovaitoare. Uneori gresite. In lume se face mult teatru politic extrem. Unii artisti isi sacrifica intreaga cariera unor cauze sociopolitice, pentru ca li se pare singurul drum care are sens. Eu n-am ajuns la aceasta filosofie, insa story-urile din spectacolele mele trimit direct la durerile oamenilor, la obsesiile sau ratarile lor. Imi vin rapid in minte spectacolele mele Plastilina, Adam Geist, Omul perna (nu intimplator cenzurat de niste politicieni care nici nu l-au vazut), Miriam W. Avalansa, de la TNB, despre reducerea individului la teama si tacere vorbeste… De catre un „presedinte“ care decide cine trebuie sa traiasca si cine nu. Mergeti sa-l vedeti! Cineva a scris peste posterul de la Avalansa un indemn la demisie. Si bine a facut: s-a exprimat liber.

L-a pictat pe Ceausescu pentru citeva invoiri in oras
Te numeri printre aceia care au amintiri neplacute din perioada stagiului militar?
Nu. A fost excelent! Aveam, ca toti ceilalti, probleme cu gradatii. Dar amintirea le transforma in bancuri, daca nu chiar in produse artistice. As vrea sa-mi dramatizez perioada de armata. Am facut un an si patru luni. Experiente unice si oameni pe care nu i-am mai vazut niciodata… E mult spus ca am avut probleme. Aaa… ca dese­nam frumos si m-au pus sa-l pictez pe Ceausescu pentru Casa Armatei din Pi­testi… Pentru asta aveam invoiri in oras, nu a fost o suferinta. Oricum, era cam kitsch ce mi-a iesit. Cu fata lu’ Ceasca nici nu era greu sa comiti kitschul! Am condus valiza pe sub paturi, am golit un beci plin cu apa pina la briu de unul singur, am petrecut doua revelioane intr-un foisor, eu si cateii unitatii. De asemenea, vedeam in departare artificiile anemice ale epocii si am cules porumb in Baragan la patru dimineata, dar asta nu mi-a facut rau. E un roman de scris. Adevarul e ca, adesea, nici nu imi vine sa cred ca le-am trait eu. Insa cine altcineva? N-am vazut filme cu armata, n-am citit romane cazone, nu stiu sa fi vazut prea multe piese despre lucrul acesta, deci nu-mi ramine decit sa cred ca le-am trait, intr-adevar. Uneori mai visam cu Arhiva Militara din Pitesti, din Trivale. Insa, dupa ce am luat premiul UNITER prima data, m-au chemat sa-mi dea niste onoruri militare (pe care nu le luasem la vremea lor) si de atunci nu mai visez interiorul destul de teatral al unitatii militare, care avea ceva, o sa rideti, metafizic. Si acum imi pare rau ca am rupt un „trip“ oniric pe care-l faceam frecvent. Teroristul meu era un sergent din Humulesti, nu suporta faptul ca aveam 12 clase. Insa eram bine ecranat, eram imunizat perfect. Ce vreti, 18 ani!

Ce inseamna revolutia in teatru pentru Radu Afrim?
E ceva la care eu muncesc de la debut. Uneori imi iese, alteori nu, uneori e de catifea, alteori e hardcore, uneori o fac de unul singur, alteori cu echipa. Este ceva care se modifica in functie de contextul cultural si social european… Uneori ramin in urma Vestului, alteori ma sincronizez, insa niciodata nu merg pe linia mainstream-ului romanesc. Nu ma intereseaza. Cind devin prea accesibil incep sa imi pun semne de intrebare, care uneori ramin pasive.
Pentru mine, revolutia teatrala e una personala si regret ca nu pot sa iti vorbesc despre o reala revolutie teatrala romaneasca, una a sistemului, care e batrin si plin de boli. Teatrul romanesc este ca o cucoana care nu accepta ca are o virsta. Isi face cite o operatie estetica, mai salveaza niste aparente, insa organismul tot imba­trinit este. Teatrul romanesc nici macar lifting nu isi face. Ce sa mai vorbesc despre o detoxifiere generala… Asa ca eu sint o celula in acest sistem, care se bucura de cite ori mai intilneste o celula ce lupta pe cont propriu. Nu pot zice ca ma sufoc, din contra, imi iau energiile din zone total neasteptate. Sint plin de chef de lucru pentru ca evit sa vad teatru prost. Prefer sa vad trei filme bune pe noapte decit un spectacol prost pe luna. Nu ma pling de nimic atit timp cit gasesc actori care sa mearga cu mine pina la capat. Asta am gasit si la Timisoara, si la München, si la Braila, si la Luxemburg. Si asa mai departe. Adica, asa va fi si de acum incolo.

Cum era Radu Afrim inainte sa descopere teatrul si sa-si faca o cariera?
Inainte de cariera eram adolescent. Deci nu ma interesa ce o sa fac. Si nimic nu poate fi mai minunat decit asta! Parintii nu m-au chinuit cu optiuni… Am facut un liceu electrotehnic (nu aveam de ales in oraselul meu) si, in paralel, tot acolo, ore de desen si pictura cu niste oameni carora le voi ramine dator mai mult decit oricaror alti profesori de la Facultatea de Litere sau Teatru. Am facut muzica intensiv, cintam la chitara foarte bine, compuneam, era trendul cenaclurilor pe stadioanele nationale. Aproape ca nu stiam ca exista teatru pe lume. Stiam pe de rost filmele indiene de la cinematograf, cele cu monstri preistorici si trucaje la fel de preistorice, apoi, in liceu, gustam filmele rusesti. Si sovietice, desigur. Stiam pe de rost istoria artelor vizuale ale secolului XX si asta imi da mari emotii de fiecare data cind vizitez marile muzee in orasele lumii. Mereu regasesc acolo cite un tablou pe care il savuram in adolescenta. Nu ma fotografiez niciodata in fata obiectivelor turistice stupide ale marilor capitale, insa mereu gasesc cite un japonez „de serviciu“ care sa-mi faca o pozica in fata vreunui tablou de Magritte sau cite un Bosch, pe care il stiam de la 16 ani. Apoi am mers la Cluj si am inceput sa vad alt fel de filme, erau anii nebuni ai Cinematecii, cu integrala regizorilor clasici, vedeam teatru, insa destul de prost - era perioada Funar si deja Clujul dadea semne de ruralizare intensiva… Se puneau spectacole asa-zis politice, insa ele erau de un nationalism gretos; atunci a aparut statuia ilara a lui Avram Iancu, ma intreb si acum citi arhitecti ai orasului raspund pentru mutilarea acestuia… Mentalitatile clujenilor au suferit transformari ciudate in acel deceniu. Acum un an am montat la Cluj si m-am bucurat sa constat ca lumea si-a revenit. Insa, in acei ani, am vazut un Purcarete in turneu la Cluj care m-a determinat sa fac teatru. Erau imagini fascinante, dar eu nu doream mai mult. Nu stiu daca actorii jucau bine, eu nici nu-i vedeam. Am fost hipnotizat si nu cred ca ma deranjau prea tare urletele disperate ale Fedrei, una dintre primele dame incestuoase dintr-o lunga lista pe care dramaturgia lumii ni le-a facut cadou cu generozitate.

Cum este Radu Afrim acum?
Deja am vorbit imens despre mine… Sint un tip care, adeseori, se uita la munca lui. Construieste lumi fictive care devin atit de puternice, incit Afrim uita ca exista si o lume reala, gata construita, care asteapta sa fie traita. Si atunci ia o pauza scurta si traieste pe fuga. Poate exagerez. Nu stiu. Nu lucrez cu oglinda prezentului meu pe masa. Cu cea a trecutului insa, da. De aceea pot vorbi mult despre anii plecati.

Ce parere ai despre situatia din Romania de azi?
Pe cele rele le-am spus la inceput. Din fericire, Romania de azi nu inseamna doar clasa politica si mirsaviile ei. Nu vreau sa zic penibilitatea pe care o tot aud: avem o tara frumoasa, pacat ca-i locuita. Oricine e capabil sa reproduca o astfel de enormitate fara sa o digere. Si un american ar putea zice la fel. Dar n-o face. Eu ma simt bine aici, motiv pentru care nici n-am ramas dincolo. E drept ca simt nevoia de cite o gura de aer de afara, uneori e foarte bine cind lucrez in exterior, pentru ca pe mine nu ma pasioneaza turismul. Europa e previzibila, lucru pe care inca nu-l pot spune despre Romania si nu cred ca o poate face cineva. Trupele de actori straini cu care lucrez tot mereu vor sa vina sa joace spectacolul in Romania, ii fascineaza unele lucruri care noua ne scapa, probabil. Cit am locuit in Lausanne aveam pe fereastra un peisaj care-ti taia respiratia: strazi coborind, terase fantastice si o deschidere inspre lacul Leman. Din cind in cind, cite o vulpe traversa linistita trecerea de pietoni. Ei bine, n-am facut nicio fotografie acestei privelisti. Mi se parea ca imi apartine, ca o voi vedea mereu, ca face parte cumva din banalul cotidian. Acum regret ca nu am nicio imagine concreta. Tot asa si cu Romania… Ni se pare ca este a noastra, o ignoram, o defrisam, o flegmam si o confundam cu clasa politica (ea nu are nimic in comun cu tara asta, sa fie clar!). Apoi, o consideram ca facind parte din lumea a treia, dar noi ne consideram din lumea intii, ne facem idoli din niste omuleti cu IQ dubios care apar zilnic pe sticla. Nu pot sa spun (ca un filosof care a emigrat pentru a-si scrie opera) ca la noi va fi focusul spiritual al lumii de miine (in masura in care asta ar exista). Asta o pot spune (fara s-o creada) cei care vor sa isi faca un capital electoral solid. Avem un ADN ca popor pe care il ducem cu noi, neavind sens sa ne amagim ca putem fi precum ceilalti, insa putem munci la educarea noastra. Suna ciudat; nu sint obisnuit sa spun lucruri de felul acesta. Dar acum, cind lumea e inca in strada cu pancarte care contin adevaruri simple, imi permit s-o fac. Cind apele se vor limpezi (si epura!), mi se va parea poate patetic si fara acoperire.

Tocmai ai revenit din Germania, unde ai pus un scena spectacolul Cind ploaia se va opri. Povesteste-ne cum au fost acele zile, cum ai lucrat cu actorii, cum te-ai acomodat?
Am lucrat la München, la Residenztheater, in sala regelui Bavariei, si nu a fost usor. De fapt, niciodata nu e usor. Au fost doua luni pline de tot felul de stari, in care am muncit nemteste si romaneste la un loc si succesul a fost neasteptat de mare. Nu stiam cui ma adresez, nu cunosteam publicul, nu stiam ce se mai poate face nou acolo. Si se pare ca mi-a iesit. Am mers pe ce merg eu de obicei: perfectionism (care gasea ecou in trupa de acolo) si intuitie. Nimic premeditat; nu mi-am facut temele de acasa decit partial. Tocmai terminasem un proiect cu trupa maghiara de la Satu Mare si m-am si urcat in avionul spre München. N-am dat un casting real; mi s-a aratat un numar de actori din trupa mare a teatrului si mi s-a zis ca ar fi ideal sa lucrez cu anumiti oameni. Pentru ca toti sint actori noi, foarte buni, adusi din toata Germania din trupe bune sau scoli renumite. Am nimerit opt din noua actori. Cu unul nu am avut mai nimic in comun, dar au compensat ceilalti. Insa este genial cind toti vin cu tine, atunci poti fi sigur ca iese cum ai visat. L-am luat si pe Florin Fieroiu (coregraful) citeva saptamini, dar si pe scenograful Helmut Sturmer, cunoscut tinerilor mai ales pentru decorul de la Faustul lui Purcarete.

Contrar temelor abordate in unele piese de teatru - ce fac aluzie la o copilarie nefericita - tu ai declarat ca ai fost un copil iubit. Care sint cele mai frumoase amintiri?
Uite ce se cinta la radio chiar acum: Boney M, cu Rivers of Babylon, iar lucrul acesta imi declanseaza o amintire din copilarie. Ai noroc… In Beclean se construia primul cartier de blocuri - de fapt, incepea distrugerea orasului -, dar totul avea un chip „constructiv“. Si noi, copiii, ne stringeam in blocurile in constructie, luam un casetofon mono „Grundig“, cumparat de la polonezii care treceau cu masinile pe soseaua nationala, si „fumam“ grisine. Cei mari nu ne dadeau din tigarile lor BT. Era fantastic, dansam pe Boney M, bateriile „Elba“ erau bune, se pare, pentru ca tineau ziua intreaga. Apoi, cind ne-au descoperit locul, mergeam in fundatiile blocurilor, adica atacam direct underground-ul. Ne uitam la cei mari care se sarutau si ne distram copios. E nevoie mereu de madlena proustiana care sa declanseze amintiri dintr-o alta viata, care e copilaria. Cum am prins perioada demolarilor masive in orasul in care toate casele vechi erau distruse de-a valma, imi petreceam zile intregi in podurile lor, in care gaseam de la teancuri de scrisori de dragoste sau scrisori de pe front pina la caschete naziste sau picturi cu tiganci cu un sin dezgolit pe fond de catifea bordo. Apropo de vederi: imi amintesc ca era perioada in care lumea isi trimitea felicitari de Craciun prin posta. Umblam in gasca si scoteam din cutiile postale toate (dar absolut toate!) felicitarile si le colectionam. Apoi le imparteam intre noi, daca aveam dubluri. (Ride.) Oferta de felicitari nu era prea variata pe vremea lui Ceasca. Pe ale mele mi le-a gasit mama undeva prin vara, am incasat-o bine si m-a pus sa le duc inapoi, sa o pun pe fiecare in cutia de unde am luat-o. Evident ca au aflat si parintii celorlalti copii. A fost frumos… Toata lumea a primit in miezul verii felicitari de Craciun.
Vreau sa-ti zic ca acum, la Gala VIP, am vazut-o pe Margareta Paslaru, care era idolul primei parti din copilaria mea. Odata, am fost cu ai mei in vizita la niste prieteni de familie, ei aveau o carte postala de doi lei, in care era Margareta, care purta pe cap o basca fantastica, cu un trifoi cu patru foi. Toata seara am stat cu poza in mina si am oftat, in speranta ca o sa mi-o dea mie la plecare, dar nu mi-au dat-o… A fost o mare frustrare. Si uite ca, acum, la Gala Superlativelor VIP, as fi vrut sa imi faca cineva o fotografie cu Margareta. Nu mi-a facut nimeni. O alta frustrare peste decenii… Cei care imi vad spectacolele pot detecta extrem de multe amintiri din copilaria mea, lipite de biografia personajelor din piesa. Motivul? Nu am talentul necesar sa scriu scenarii originale. Mi-ar fi placut…

De ce nu joaca teatru Radu Afrim?
Nu-mi place sa ma expun. Insa, atunci cind e ultima solutie, joc foarte mult in fata actorilor, la repetitii. La München, cind epuizam toate limbile si limbajele posibile, ma apucam si le aratam cum sa faca. Jucam toate personajele. Mi se par penibili regizorii care fac asta, insa atunci cind au umor sint deliciosi. Dar eu… horror! Odata am fost la un workshop in muntii Frantei cu un grup de actori tineri romani. Ne trezeam la o ora criminala a diminetii si trebuia sa jucam si noi, regizorii. Am facut o conventie ca actorii sa nu se uite la mine. Iti imaginezi ca aceasta interdictie i-a incitat si mai tare… Au ris o saptamina incontinuu de mine. Nu cu mine. Apoi ma imitau seara, la bere. M-au complexat si mai tare. Am luat-o ca pe o terapie, dar nu stiu daca mi-a reusit.

Ce rol are sexul in piesele tale de teatru? Este o metoda de a atrage publicul tinar?
Are rolul pe care il are in viata reala. E drept ca in spectacole nu se face sex reproductiv, dar putem incerca si asa! (Ride.) Tinerii nu pentru acest aspect vin la spectacole. Sa fim seriosi, tinerilor nu le lipseste sexul in viata lor! Si daca nu, il gasesc la discretie pe internet. La teatru vin pentru multe alte lucruri… Ca la proteste. Fiecare vrea altceva, si asa e normal. O capitala europeana in care nuditatea pe scena inca socheaza ar trebui sa-si trimita spectatorii la reciclare pe banii primariei pina la Berlin. Insa nuditatea intrevazuta prin silicoane si chilotei televizati confuzeaza tot mai mult populatia, care nu a avut acces la un nud pictat de Modigliani sau la o fotografie de Helmut Newton… In acest context nu trebuie sa te miri daca vei vedea in caietul de impresii al Muzeului de Arta ca un grup anonim de vizitatori a fost profund indignat de nudul de fata pictat de Tonitza si ca a cerut de urgenta, cu aprobare de la BOR, ca acest nud sa fie imbracat la Zara…