Dupa lungi perioade de glorie si declin, iona are toate sansele sa-si reintre in drepturi, ca sport national si ca materie, in scoala noastra cea de toate zilele.

Daca urmaresti traseul sinuos al jocului de oina in istorie, obtii o reprezentare destul de fidela a cresterii si descresterii „simtului national“. Pentru ca oina face parte din acele nu foarte multe lucruri care alcatuiesc, consistent si unic, matricea culturala romaneasca. Ca recunoastere, Familia Regala a Romaniei a acordat de curand Inaltul sau Patronaj Federatiei Romane de Oina (FRO), iar Supercupa Romaniei, poarta, incepand cu acest an, numele de Cupa Regelui. „Legitimarea“ oinei a fost semnata in 1898 de vizionarul Spiru Haret, pe atunci ministru al invatamantului, care a introdus practicarea obligatorie a jocului de oina in scoala, spunand: „Speram si dorim ca oina sa devina sportul nostru national“. Este ceea ce incearca sa obtina acum si Federatia Romana de Oina, printr-un program coerent si aplicat.

OINA, INAPOI IN SCOLI
Presedintele FRO, Nicolae Dobre, ne vorbeste despre planul sau pentru 2013: „Anul acesta, ne propunem imbunatatirea imaginii sportului nostru national, printr-o strategie de marketing si de comunicare. Ne dorim sa promovam oina, nu doar ca un sport, dar si ca un mod de a petrece timpul liber, sanatos, fara costuri mari, accesibil oricui, la orice varsta. Jucata in aer liber sau in sala, oina poate reprezenta chiar un stil de viata“. Oina reintra cu pasi fermi si in scoli. „Sa va dau un exemplu: in Dolj se organizeaza Cupa Sperantei. La prima editie au fost doua echipe, la cea de a doua au participat sase, anul acesta vin jucatori si profesori de la opt scoli si trei cluburi. Iar asta se intampla in toate centrele traditionale de oina din tara. Plus ca apar din ce in ce mai multe echipe feminine“.

In strategia de dezvoltare sunt prinse segmentul de oina pentru fete si un program dedicat copiilor cu varste intre 7 si 11 ani, minioina, cu un regulament mai simplu, care sa le readuca placerea jocului din curtea scolii. „Preocuparile noastre sunt, pe de alta parte, orientate catre refacerea grupului de arbitri, de instructori. Ne straduim sa obtinem infiintarea catedrelor de oina in academiile de sport“, adauga dl Dobre.

Pentru terenuri, nu e nevoie de amenajari speciale, ma asigura presedintele. E suficienta o suprafata plata, de 70 pe 32 de metri, adica perfect incadrabila intr-un teren de fotbal, pe care se marcheaza posturile cu var sau, daca e gazon, cu panglica albastra.
Una dintre cele mai spumoase relatari din istoria oinei este a lui I.L. Caragiale, povestind cum in Ploiestiul copilariei sale nu s-a putut desfasura referendumul din anul 1866, deoarece electoratul a preferat sa mearga la meciul de oina.

CRONICA UNEI PLACERI ANUNTATE
Sa ma ierte din start cronicarii sportivi. La fel si cei care asteapta de la mine comentariul alert al unei partide de oina. Marturisesc, m-am dus la meci ca la teatru. Pentru spectacol, in minte cu Kevin Costner jucand baseball, pe bune!, in rolul lui Crash Davis, din hollywoodianul Bull Durham. Tradusesem filmul cu multi ani in urma, dar am pastrat franturi de imagini, tensiunea meciurilor, si voiam sa le retraiesc. Ceea ce s-a intamplat, cu varf si indesat. Si cu nesperata placere. Mai ales ca am regasit, asemanatoare pana la cele mai mici detalii, atmosfera intrecerilor de altadata, relatate de scriitorii nostri, care au jucat oina cu pasiune.

Mihail Sadoveanu, un impatimit al oinei, spunea ca „orice om vrednic trebuie sa invete intai si intai a juca oina. Fara asta nu-i bun de nimic si nu face doua parale!“

Oina a fost si este un sport care formeaza caractere si naste eroi. Sau personaje literare, cum e Vartosu, descris de colegul lui de liceu, Ionel Teodoreanu: „Singurul lui scut sportiv era alcatuit din doua maini alaturate, mici, care impreunate nu-ntreceau cuibul de randunica; rasfirate nu erau mai mari decat evantaiul de fetita. Mainile lui Vartosu erau hipnotice, ca un ochi, mingea venea numai in ele si de-a dreptul vajaind, s-apoi cadea ca-n somn jos pe pamant, cu botul la picioarele stapanului. Intra in joc fara pripire, fara fanfaronada, luand trapul marunt al calutilor de munte. Se oprea in mijlocul geometric al careului si astepta. Nu parea captiv, ochit de pustile cu mingea-n loc de glont, la panda-n patru colturi, ci, dimpotriva, aparea ca un stapan dispus s-acorde audiente... Fete crispate-n jur. Pumnii stransi. Panda. Respiratii gafaite si, deodata, mingea disparea. Pac-pac-ul era curmat subit, ca o sincopa. Ce se intamplase? Nimic. Mingea cadea din manile lui Vartosu, ca un ou atunci ouat. Si jocul destins o clipa reincepea mai indarjit si iar mingea pica narcotizata, blanda si ridicola, la picioarele jucatorului“.

Da, cam asa ceva am vazut si simtit si eu. Fara sa fi priceput mare lucru din strategiile de joc, ce pozitii si momente au fost ratate sau abil folosite, am ramas doar cu imagini si impresii, de-a valma: iuteala miscarilor, concentrarea inainte de lovitura, fuga prin culoare, ca de iepuri goniti de ogari, panda, dexteritatea, ba chiar arta de a se  apara elegant, cu intreg corpul, viteza mingii in zigzaguri intrerupte de socul impactului, palmele transformate intr-un caus larg, mobil, aparator, fuga unora si imobilitatea greu strunita a altora, indemnurile sau ironiile deloc subtile de pe margine, razlet prinse din aer, in vacarmul general... Dar mai bine mergeti pe stadion, sa vedeti cu ochii vostri!

OINA, CAUTATA LA EXPORT...
...Si nu pe-aici, prin Europa. Tocmai in Japonia. Iar „importatorul“ este o romanca, Daniela Uchiyama, stabilita de 15 ani in Tara Soarelui Rasare, unde preda engleza la gradinita si scoala, in orasul Ashikaga. Maritata cu un japonez, au doua fete, de doisprezece ani, respectiv de zece ani. Ne-am intalnit pe Messenger, intr-un dialog alert, spumos, punctat cu „happy faces“, asa cum deduc ca ii este si firea. Destainuirile Danielei imi confirma asta. „Cum sa incep? De unde? Poate cu a fost odata ca niciodata o mica fetita, nazdravana din cale-afara, care alerga tot timpul“. Cu atata alergatura, s-a trezit in Japonia. „De cand sunt aici, am reusit sa le starnesc japonezilor interesul pentru valorile si traditiile romanesti, organizand sala dedicata Romaniei, in cadrul unui eveniment anual numit “Sa vedem, sa auzim, sa cunoastem cultura tarilor straine”. Iar cand vorbesti despre traditiile Romaniei, nu poate sa lipseasca oina. „Este sportul nostru national, visez de mult timp sa o aduc aici. Si iata ca mi-a iesit. Cu ajutorul federatiei, de la care am materialele, am reusit sa starnesc interesul pentru acest minunat joc. Anul acesta voi preda oina celor 160 de copii din scoala, in cadrul unui program de engleza pe care il coordonez. Da, oina predata in limba engleza, prima data in Japonia! Si mi-as dori sa ajunga si in restul Asiei. Sunt trei etape in care elevii claselor I-VI vor invata oina, iar la sfarsit are loc concursul intre clase“. Dupa cat de entuziasta se arata Daniela, nu m-ar mira ca, peste cativa ani, Japonia sa aiba un campionat national de oina.

In loc de concluzii: in iunie 2010 a avut loc primul meci international de oina din istorie, jucat in Germania. Invingatoare, echipa noastra nationala. Faptul ca este primul campionat mondial castigat vreodata de Romania ar trebui luat in seama, atunci cand se vorbeste despre brandul de tara. Oina ar putea fi parte a brandului nostru si ne-ar putea promova in lume, alaturi de Nadia Comaneci si Ilie Nastase.