Nicolae Paun a facut senzatie in parlament dupa ce a primit vizita neasteptata a vrajitoarelor, in urma propunerii unui proiect de lege prin care cerea interzicerea practicilor oculte. De atunci, numele sau este cunoscut si citat in mass-media atunci cind vine vorba de astfel de preocupari mai putin ortodoxe… Daca in numarul trecut v-am prezentat suferintele pe care le-a trait in copilarie, din pricina saraciei si a conditiei sale de tigan, in acest numar va prezentam continuarea dezvaluirilor facute de deputatul Nicolae Paun. Care este secretul unei vieti amoroase ce nu sta sub semnul vrajitoarelor, ci al destinului creionat de el insusi? De ce a divortat de prima sotie? Cum s-a descurcat Nicolae Paun dupa caderea regimului comunist? A reusit orgoliul celui care nu stie sa piarda sa-i influenteze cariera profesionala? Iata citeva necunoscute care isi vor gasi raspunsul in rindurile ce urmeaza.

Unde v-ati cunoscut prima sotie?
In cartier la mine, in Ferentari. Ea a facut un liceu teoretic in Cringasi, fiind tot de etnie roma.

Ce v-a atras la ea?
Constanta (n. red. – prima sotie) era si este in continuare o femeie frumoasa, curata, o pustoaica foarte cuminte. Pe atunci, ea era mai mica decit mine cu sase ani, iar parintii ei lucrau in comert. Dupa sase ani ne-am casatorit si la scurt timp au aparut si copiii: primul s-a nascut cind aveam 25 de ani, iar al doilea, cind implinisem 30 de ani.

Cum a fost in ziua nuntii?
Cind m-am casatorit cu prima nevasta am luat-o chiar din bucatarie si i-am spus: „Vino-ncoace cu mine, ca avem putina treaba“, dupa care ne-am dus la starea civila si ne-am casatorit fix pe 31 decembrie.

Cum s-a schimbat viata dvs. dupa casatorie?
Dupa ce ne-am unit destinele, am trecut printr-o perioada in care am muncit mult sa ne ridicam... In ’89 am cumparat prima casa, tot in Ferentari, in care am stat zece ani, dupa care m-am mutat in casa in care stau acum. Casnicia a durat doar vreo 15 ani…

Care a fost motivul pentru care ati rupt relatia cu sotia dvs.?
Am pus capat casatoriei din cauza unor discutii care au aparut  intre familii, dar si din cauza orgoliului nostru. Confortul financiar nu a fost, asa cum s-ar crede, principala problema a rela­tiei; intotdeauna am avut acelasi statut, cum era si normal. Nu eram un fel de Fat-Frumos din lacrima care vine acasa si vrea sa-si vada nevasta trebaluind, calcind, gatind… Departe de mine gindul acesta! Intotdeauna m-am gindit ca sotia mea trebuie sa aiba un anumit statut, sa aiba libertatea sa se miste, iar eu am avut grija sa beneficieze mereu de ajutor la treburile casei, o persoana pe care, evident, o plateam pentru acest suport. Nu stiu de ce s-a ajuns la des­partire. Poate ca, de cele mai multe ori, ajungi sa spui „asa a fost sa fie…“.

Dupa divort, ati mai tinut legatura?
Desigur. Baietii sint mari – unul are 22 de ani, iar celalalt, 17 ani. Cel mare are deja o locuinta a lui, iar cel mic este in grija mea, weekendul petrecindu-l alaturi de mama sa. Cel mare vrea sa se orienteze catre afaceri, sa-si dezvolte propriul business, insa cel mic, mai echilibrat, vrea sa se faca preot si invata de zor pentru admiterea la Teologie. In interiorul meu inca mai exista ceva care imi spune sa fac mai mult decit sa merg la biserica simbata si duminica, iar incurajarea fiului meu catre preotie este un mod de a realiza ceea ce mi-am propus.

„Pentru a ajunge sus, a trebuit sa plec de jos, sa cunosc tot ce se poate…“
Dar pe Cristina, actuala dvs. sotie, cum ati ajuns sa o cunoasteti?
Ne-am cunoscut in acelasi cartier, intr-o conjunctura absolut banala: eu eram in complexul comercial din Rahova pe care deja mi-l facusem dupa ce renuntasem la restaurantul de la Gara de Nord. Acolo, ea isi facea cumparaturile zilnic. Pe vremea aceea eram consilier local la sectorul 5… La vreo trei ani de cind ne-am cunoscut, ne-am casatorit si avem o fiica, Cristiana. Cristina este foar­te rabdatoare, este calma, stie sa isi aleaga bine interesele si are grija sa beneficieze de linistea pe care orice femeie si-o doreste. Este genul de femeie care mentine linistea in camin, iar cind sintem in cercuri de prieteni nu se arata nemultumita de orice element care intervine la un moment dat…

Cum a ajuns Nicolae Paun omul pe care-l stim?
Nu pot spune ca aveam materii pe care le agream mai mult sau mai putin… Fizica, chimia, biologia nu-mi mergeau deloc la suflet; in schimb, matematica, romana, da! In clasa a V-a am avut o corigenta la biologie, singura din toata viata mea.
Dupa ce am terminat scoala generala, am intrat la „Bolintineanu“, la sectia sportiva, unde am stat doi ani. Aici, am inceput sa joc fotbal la lotul national de juniori, in perioada in care seniori erau Hagi, Rednic sau Gabor… De-a lungul timpului, am avut un avantaj, pentru ca eram varul lui Ilie Dumitrescu, cu toate ca n-am facut parte din acelasi lot.
La sfirsitul primilor doi ani de liceu, m-am mutat la „Viilor“, cu profil economic, pentru ca voiam sa ma reorientez catre comert.
Am facut apoi scoala de specialitate pentru sef de unitate timp de doi ani, muncind in paralel pentru a ma intretine. Trei dintre locurile unde am facut practica inca exista: pe strada Academiei, unde se afla acum o rotiserie, la Viilor am fost ospatar, la Casa Noua si la Hanu’ lui Manuc am fost chelner, apoi am ajuns la restaurantul Garii de Nord. Este chiar un loc in care am muncit, iar ulterior, mai multi ani, a fost al meu. Am lucrat o perioada ca barman, apoi am coordonat localul ca sef de unitate si, intr-un final, l-am preluat in sistem privat.

Evenimentele din 1989 au schimbat viata multora dintre noi, in bine sau in rau. Care a fost ecoul instalarii democratiei pentru Nicolae Paun?
La 24 de ani am ajuns sef de restaurant, cu doar un an inainte de 1989… Dupa revolutie am preluat restaurantul Garii de Nord in sistem privat si l-am concesionat, cum se proceda pe vremea aceea, cind Romania era un fel de El Dorado, un paradis pentru oricine avea initiativa. In 2009, am renuntat la el, cedindu-le terenul celor de la McDonald’s, care mi-au platit investitiile facute si au preluat spatiul pe care si astazi se gaseste restaurantul. In paralel cu acest restaurant, prin ’93-’94, am inceput sa amenajez Complexul Comercial Rahova. In paralel cu restaurantul de la gara, care s-a dovedit a fi o afacere foarte profitabila, am mai detinut, tot in concesiune, hotelul Rindunica de pe litoral (n. red. – in Eforie), la care am renuntat dupa patru ani. De asemenea, am mai avut si un restaurant la Predeal, dar si unul in Bucuresti, in Piata Mihail Kogalniceanu. Azi, Complexul Rahova asigura necesarul si… „surplusul“ intregii familii.

Cum s-a impacat meseria de ospatar cu personalitatea dvs. orgolioasa?
Eu nu spun ca meseria de ospatar este urita, ba chiar este mult mai frumoasa decit o vad unii prin a deschide o sticla cu vin, a turna in pahar si a pune o farfurie cu mincare pe masa. Cu toate acestea, nu am avut prilejul sa lucrez prea mult pe acest post. Nu se pune problema orgoliului cind vrei sa cistigi bani. Nu doream sa ramin la acel nivel, ci am vrut mereu ceva mai mult. Dar, pentru a ajunge sus, a trebuit sa plec de jos, sa cunosc tot ce se poate… Asa ca am fost ospatar, chelner, barman, am lucrat si la bucatarie, ca bucatar… In prezent, gatesc foarte bine absolut orice: de la ciorbe si sarmale la deserturi, insa ma feresc sa intru prea des in bucatarie.