Japonia si Romania: doua culturi diferite, doua tari indepartate una de cealalta… Un limbaj comun, insa: dansul. Requiem. Nu stii nimic despre mine este noul spectacol de dans contemporan, realizat de Razvan Mazilu, ale carui prime patru reprezentatii au avut loc saptamina trecuta, la Teatrul Odeon din Bucuresti. Un recital atipic, in care Razvan Mazilu, prezent in tripla ipostaza, de dansator, actor si coregraf, realizeaza un exercitiu de sinceritate fata de conditia dansatorului, avind-o alaturi, pe scena, pe Motoko Hirayama, dansatoare, coregrafa si profesor asociat al Universitatii din Tsukuba, una dintre figurile marcante ale dansului si coregrafiei din Japonia. Asadar, ceea ce nu stiti despre ideea acestui spectacol-experiment veti afla in rindurile de mai jos...

Motoko Hirayama
Ce inseamna dansul pentru tine?
Probabil ca este cea mai grea intrebare care mi s-a pus pina acum, la care nu pot raspunde intr-un timp foarte scurt. Pentru ca am inceput sa dansez inca de mica, acest lucru mi-a influentat, cu siguranta, toata viata. Dansul mi-a dat incredere in mine si, totodata, m-a ajutat sa cresc.

Care a fost primul lucru la care te-ai gindit atunci cind ti s-a propus sa participi la aceasta experienta inedita?
M-am bucurat! Am fost foarte fericita cind am fost invitata sa realizez un dans nou in Romania. Sint foarte impresionata ca romanii sprijina Japonia, care a fost afectata de dezastrul din luna martie.

Cum a fost intilnirea cu Razvan Mazilu? Cum il priveai inainte sa va cunoasteti si cum il percepi acum?
Il respect foarte mult pe Razvan. ­Este un om foarte prietenos, care, in timpul repetitiilor, m-a ajutat foarte mult. Dansul contemporan nu este atit de cunoscut in Romania si am inteles ca acest spectacol reprezinta o provocare chiar si pentru el. Dupa ce vom dansa impreuna aici, sper sa mai avem colaborari.

Care este ideea care doresti sa ajunga in sufletul spectatorului roman, dupa ce vede spectacolul vostru?
Personajele principale sint doi dansatori care nu se cunosc, dar care vor sa continue sa danseze, realizind impreuna o legatura profunda. Intrucit dansul nu poate fi reprezentat prin cuvinte sau litere, ci doar direct, prin intermediul corpului, imi doresc ca spectatorii romani sa priveasca acest spectacol cu multa placere. Multumita acestui proiect si datorita culturilor diferite, interesante, mi-ar placea sa colaboram si in continuare.

Razvan Mazilu
Ce ar trebui sa stie publicul despre acest spectacol?
Acest spectacol este un proiect caritabil si cultural deopotriva, iar spectatorii, prin cumpararea biletelor, vor contribui la ajutorarea victimelor cutremurului din Japonia. Din punctul meu de vedere, dansul reuneste oamenii si creeaza punti de comunicare. In acest caz, intre Romania si Japonia, o tara despre care cunoastem foarte putine lucruri. Ni se pare doar exotica, indepartata si… supertehnologizata. Pe mine ma intereseaza insa ce se afla in spatele acestei tehnologii de ultima ora si ma atrage in mod special elementul uman. In acelasi timp, spectacolul se constituie intr-o meditatie pe tema conditiei efemere a artistului, a dansatorului.

De unde ideea acestei colaborari inedite si cum s-a nascut ea?
Este firesc ca dansatorii, din diferite colturi ale lumii, sa colaboreze, pentru ca ne uneste acest limbaj universal, dansul. Am vazut-o pe Motoko Hirayama in urma cu zece ani, in Japonia, in cadrul unui festival international, m-am indragostit de dansul ei si mi-am dorit sa aflu mai multe despre ea, sa colaboram. In acelasi timp, m-au impresionat imaginile pe care le-am vazut la televizor, in luna martie, legate de catastrofa de la Fukushima. Nutresc o mare admiratie si am mult respect pentru japonezi, astfel incit am avut impresia ca nenorocirea i s-a intimplat cuiva foarte apropiat. Muzica lui Kark Jenkins, pe care o folosim in spectacol, m-a dus imediat cu gindul la aceasta tragedie si astfel am gasit in ea motivatia si pretextul de a crea o punte romano-japoneza.

Practic, cum ati lucrat acest spectacol?
Mai intii de la distanta, de la foarte mare distanta… Impreuna cu echipa artistica - coregraful Vlad Merariu, scriitoarea Lorena Lupu si regizorul Alexandru Dabija (care ne-a consiliat indeaproape), am stabilit conceptul si temele, pe care, ulterior, i le-am comunicat lui Motoko, prin e-mail. Am lucrat separat momentele solistice. Ne-am trimis unul altuia filmari legate de creatia noastra si doar foarte tirziu, respectiv cu doua saptamini inaintea premierei, ne-am intilnit, in sfirsit, la sala de repetitii, unde am construit duetul final. Momentele fiecaruia au fuzionat insa surprinzator intre noi, ca artisti, exis­tind o reala chimie.

De ceva vreme, am observat ca faci in fiecare an cite un eveniment mare in scopuri caritabile. De ce ai ales sa ajuti Japonia, in acest an?
Intr-adevar, in anii trecuti am derulat proiectul „Dance Energy“, dedicat sprijinirii tinerelor talente din domeniul dansului. Sint bine cunoscute galele „Razvan Mazilu si invitatii sai“, de la Opera Nationala, dar si albumul de fotografie Oglinzi, ocazii ce reprezinta un semnal de alarma asupra problemelor reale, care se afla direct sub ochii nostri, dar pe care, foarte rar, le vedem cu adevarat. Dupa cum am spus, port Japonia in minte si in suflet, fiind fascinat dintotdeauna de cultura japoneza, de energia speciala a acestui popor.

Care a fost cea mai mare teama a ta legata de acest concept?
Eu nu am temeri. Atunci cind cred foarte tare intr-o idee, fac tot posibilul sa o duc pina la capat.

Au existat deja citeva intilniri cu publicul, pe acest proiect. Consideri ca mesajul tau, al vostru, a ajuns la public sub forma dorita?
Reactiile entuziaste, pe care le primesc in continuare, imi confirma succesul unei idei speciale, si anume aceea ca dansul este o arta efemera si perisabila, a carui frumusete consta tocmai in emotia si splendoarea pe care le transmite, pret de o clipa.