In aceasta perioada a anului, oferta cinematografica e destul de bipolara. Fie actiune exploziva, epidemii si dezastre (festiv), fie spumosenii optimiste de sfirsit de an, menite sa expulzeze publicul zimbind din sali. Se pare ca ultimele mele incursiuni au avut de-a face doar cu a doua categorie, dar rezultatul a fost acelasi - o bomba al carei fitil se stinge usor, fisiit aproape, imediat ce s-a aprins. Minciuni adevarate este o reteta. Din pacate intr-atit de recognoscibila, incit devine iritanta. Regizorul Pierre Salvadori o aduce din nou in prim-plan pe Audrey Tautou, consacrata de Fabulosul destin al lui Amélie Poulain al lui Jean-Pierre Jeunet. De data aceasta, personajul nu se numeste Amélie, ci Emilie. Nu isi ajuta tatal deprimat de moartea sotiei sale sa iasa din izolarea lui bolnavicioasa in propriul camin, ci isi ajuta mama deprimata de despartirea de sotul sau sa iasa din izolarea bolnavicioasa etc. Daca, data trecuta, Amélie trimitea piticul de gradina in voiaje internationale pentru a stirni interesul si dorul de duca, tineresc si viguros, in tatal ei, de data aceasta Emilie trimite o scrisoare de dragoste anonima, initial primita de ea, mamei sale, pentru a-i stirni nevoia de indragostire, de revenire la viata si de renuntare la blazare batrinicioasa.
In tot demersul, Tautou pare ca a accesat sertarasul de boticuri bosumflate dragut si zimbetele copilaresti si naive folosit si la arhipremiatul film al lui Jeunet. Ca si in trecut, dupa o serie de incurcaturi care vibreaza in aceiasi parametri calduti, Amélie-Emilie gaseste dragostea exact cind nu mai spera si fusese covirsita de o tristete marcata printr-o combinatie de botic, ochisori lacramosi si fundal musical trist. Pentru a nu pierde timp, imaginati-va actrita cu parul scurt, alaturi de Sami Bouajila, nu de Kassovitz, nu in buricul Parisului, ci undeva in provincie, cu o imagine nu atit de saturata cromatic, cu mai putin factor al magiei, mai putin umor, mai putina poezie si conflicte mai artificial create. Cam asta e…