Cum este si viata, asa este si scrisul: implica mult consum de energie, uneori ai perioade de imensa bucurie, alteori de mari dezamagiri, de intreruperi... Filip Florian a trecut prin toate aceste stari si crede cu tarie ca un scriitor trebuie sa tina cont, in demersul sau literar, numai de propriile-i criterii, pe care trebuie sa le urmeze.

„Cu cat arati ceea ce ai scris la mai multi, cu atat nu mai esti tu insuti si incepi sa te iei dupa ei, sa faci ceva artificial”, spune Filip Florian.
Este un bun exemplu de om fericit, care si-a gasit linistea in momentul in care a decis sa faca doar ceea ce-i place. Dupa debutul sau cu Degete mici, care a primit Premiul pentru Cel mai bun debut acordat de Romania literara și Fundația Anonimul (2005) și Premiul Uniunii Scriitorilor din Romania pentru Cel mai bun debut in proza (acordat in 2006), Filip Florian a dat din nou lovitura cu Zilele regelui. Anul trecut, editura americana Houghton Mifflin Harcourt a lansat The Days of the King (hardcover edition), versiunea in limba engleza a romanului Zilele regelui, aparut la Polirom, la sfarsitul anului 2008. Traducerea ii apartine lui Alistair Ian Blyth. The Days of the King este cea de-a doua carte a lui Filip Florian, publicata de Houghton Mifflin Harcourt, dupa Little Fingers (Degete mici) din 2009. De aceasta data, The Days of the King este disponibil si in format electronic (Kindle edition).
In Zilele regelui este vorba despre un dentist care vine de la Berlin, dupa regele Carol I: „La noi este o foarte lunga discutie despre cine a fost primul dentist, cand a venit. Nimeni nu stie exact. Pur si simplu, mi-a placut atat de mult ideea, incat ea a ramas, a tot lucrat in mine si, in trei zile, stiam ca de la ea va pleca urmatoarea carte pe care o voi scrie”, spune scriitorul. In roman apare un motan la un moment dat, considerat de unii critici drept un personaj fantastic: „Lumea este si putin obisnuita cu toate lucrurile de felul acesta. Cred cu putere ca exista o lume nevazuta, si nu ma refer la duhuri si moroi... Oamenii de la tara stiau si stiu ca intotdeauna mai este ceva ce nu se vede, care este tot pe acolo. Imi place ca literatura este o zona de libertate absoluta: ai o lume pe care tu ai facut-o si tu tragi de ata toate personajele. Pentru mine conteaza sa existe in carte ceva atipic si anormal. Cred ca anormalul este prezent, dar noi ne-am obisnuit sa nu-l mai vedem. Daca te duci la mall, nu te mai gandesti la motanul care scrie pe fotoliu. Modul in care se desfasoara viata de astazi a ucis imaginatia”, este de parere Filip Florian.

Ioan Slavici, doua luni in inchisoare de bunavoie
O lunga perioada, scriitorul si-a ascuns originea sa, mai precis, faptul ca stra-strabunicul lui este nimeni altul decat scriitorul Ioan Slavici. „In casa lui, din zona Piata Romana, m-am nascut si eu. Fiica lui cea mica este bunica mamei mele si, de altfel, ea a si crescut-o pe mama. De la mama stiu enorm de multe povesti despre Slavici. Sotul ei era un mare critic literar, prieten cu Liviu Rebreanu, cu Ion Minulescu si cu Ion Barbu, care le frecventau casa. Ea era profesoara de franceza, un om plin de umor, si toate povestile despre Slavici sunt un fond de aur al familiei. Stiu atatea despre omul Slavici, din intimitatea lui, incat nu pot sa-l vad ca pe o icoana, ci ca pe o simpla ruda. Nu as vrea sa le stie lumea”. Cu toate acestea, scriitorul ne-a dezvaluit cateva. „ A fost inchis de doua ori. O data in Ungaria, pentru ca lupta pentru drepturile romanilor din Ardeal. Teoria lui era ca Ardealul este o tara in sine si ca oamenii aceia traiesc perfect laolalta: nemti, romani, unguri, sarbi. Acolo era si o scoala de meserii. Daca tot esti in inchisoare, sa iesi cu un folos de acolo. Si el a invatat frizerie. Asadar, s-a apucat cu incapatanare sa-si tunda singur copiii, spre disperarea sotiei. La un moment dat, unuia dintre baieti, Marcel, i-a taiat urechea. Din acel moment sotia i-a zis ca divorteaza si pleaca de acasa, daca nu inceteaza si se mai atinge de foarfeca.
Cand a fost inchis a doua oara, la Vacaresti, el scria la o nuvela. In momentul in care l-au anuntat ca a doua zi iese din inchisoare, a facut o cerere in scris sa-i mai permita sa stea doua luni, fiindca el este dependent de-a dreptul de locul in care scrie si, daca era scos de acolo, nuvela nu mai putea fi terminata. Evident ca i-au dat voie”.
Ori bani, ori o suferinta nesfarsita...
Intr-un fel, Filip Florian l-a mostenit pe Ioan Slavici in ceea ce priveste oaza de liniste in care acesta da nastere personajelor care vor trasa povestea. Locul unde scrie este casa familiei, construita de strabunicul sau si nationalizata. „Strabunicul meu a ramas chirias in acea casa prin 1978 si a recumparat de la stat etajul casei. In principiu, si eu, in copilarie, am tot stat acolo. Dupa aceea, casa a fost mostenita de bunica mea si sora ei. Suntem o mie de rude acolo, ca sa zic asa, dar, in general, nu locuieste nimeni permanent. Daca te duci vara, casa este plina, zici ca e pensiune si ca vin sindicatele. Numai copiii cred ca sunt in curte opt sau noua... In afara vacantelor este un loc cat se poate de linistit, unde pot lucra foarte bine. In cazul meu, agitatia are efecte distrugatoare”.
Dupa ce a iesit din gazetarie, scriitorul si-a convins sotia si s-au mutat acolo pentru cinci ani, pana cand fiul lor a inceput scoala. Intrebat daca a fost o alegere buna faptul ca a renuntat la a face presa politica, fiind timp de zece ani jurnalist la Cuvantul si in redactiile posturilor de radio Europa Libera si Deutsche Welle, Filip Florian a raspuns: „Depinde cum vezi lucrurile. Din punct de vedere material, nu a meritat, si asta stiam de cand am renuntat. Stiam ca urmeaza o perioada grea. Este o chestiune foarte personala si nu recomand nimanui sa faca ceea ce am facut eu. Incepusem sa am, asa, cu un an-doi inainte sa ma las (1996-1997), o suferinta foarte mare ca nu reusesc sa scriu literatura, ceea ce visam, de fapt. Din pacate, oricat de mult ma zbateam, nu izbuteam. Aveam foarte mult de lucru, iar seara eram un om cu creierul infestat... de politica si alte lucruri pe care trebuia sa le am in cap non-stop. E absurd sa-ti inchipui ca, de la noua dimineata, un om citea mai intai cotidianele, mai apoi facea stiri, apoi o relatare de patru-cinci minute, seara alt rand de stiri si dupa aceea o ora te muti si scrii, asa, povesti. Cred ca doar un extraterestru poate asa ceva. Pur si simplu, a trebuit sa aleg: ori raman cu o situatie materiala rezonabila, bunuta, decenta si cu suferinta nesfarsita, ori ma arunc un pic in gol si, Dumnezeu cu mila, dar macar imi fac damblaua. Indiferent ce va iesi, macar mi-am facut treaba”.
Un caz fericit, scriitorul a reusit sa publice si sa se descurce intr-o lume a cartilor in care banul se castiga tot mai greu... „In prima parte am avut niste bani economisiti, primiti de la o vanzare in urma careia mi-a revenit si mie o mica parte si, de bine, de rau, pana am scris prima carte am avut din ce trai. Dar banii aceia s-au terminat si, teoretic, ar trebui sa ma reintorc la presa. Ceea ce oricum as fi facut cu placere, pentru ca ce-mi doream cel mai mult se implinise: in primul rand, sa-mi dovedesc ca pot scrie o carte, care, de altfel, a fost pe placul meu. Din fericire, cartea a avut un destin norocos, pentru ca traducerile te ajuta sa poti trai chiar si fara un job. Cu toate acestea, conteaza foarte mult si ce sume incasezi cand vinzi copyright-ul. In general, traducerile aduc dupa sine invitatii la festivaluri literare, la targuri de carte sau la lecturi publice, participari care, in afara Romaniei, se platesc. Din toate aceste povesti care tin tot de carti poti sa te mentii pe linia de plutire. Se traieste destul de strans, de modest, dar placut. Nu mananc doar paine cu mustar si fumez chistoace...”, ne dezvaluie acesta.

„Ajungi sa fii dependent de stiri, ca de droguri”
Asadar, ruptura de ceea ce a insemnat jurnalismul politic a fost brusca, dar nu una dura: „A fost ca la dezalcoolizare. Degeaba plecasem din Bucuresti ca sa scriu, sa fac ceea ce visam de mult... Tot corpul meu, nu numai creierul, era plin de ce facusem inainte. Asa ca, doi, trei ani, nu m-am uitat nici macar la un buletin de stiri, n-am ascultat la radio, nu am citit niciun ziar. Am constatat ca viata e chiar minunata. Sunt tone de lucruri nemaipomenite. Asa, nu le mai vezi, pentru ca ajungi sa fii dependent ca de droguri de stirile acestea. Aoleu, ce o sa se intample daca o sa iasa legea nu stiu care? Iti spun eu: nimic. Nici in bine, nici in rau”. Traind libertatea ca individ si ca om in societate, scriitorul a ajuns sa se implice chiar si in manifestari ale nemultumirii acesteia: „Eu credeam ca sunt total vindecat de boala asta, dar, datorita domnului Basescu, am reusit sa ajung la patimi foarte inalte. Spre exemplu, am fost zile la rand in Piata Universitatii. Eu sper sa se incheie cat mai repede episodul acesta din viata noastra comuna, dar vad ca ei nu sunt de acord”, considera scriitorul.
Cat despre personajele sale, Filip Florian afirma ca nu se considera un Dumnezeu al acestora, el fiind doar cel care le da viata si le coordoneaza destinul. „Cu personajele ajung sa fiu prieten. Evident ca tu creezi, dar ele capata viata 100%. Povestea cu Pinocchio, baiatul creat din lemn si inzestrat cu suflet, chiar e reala. La inceput, pana prind contur, personajele mele sunt ca niste oameni adormiti, care aproape iti cer un anumit gen de intamplari si chiar ajungi sa te imprietenesti cu ei. Eu ma gandesc la ele ca la niste prieteni. Cand incepi sa pleci urechea la mai multe chestii, personajele nu pot sa mai fie prietenii tai, pentru ca devin prietenii de serviciu ai oricui. Prietenia e ceva sfant si rar”, conchide Filip Florian.