Karl Marx avea dreptate cind afirma ca „omul este cel mai pretios capital“. Din pacate, fiecare regim politic a ales ce i-a trebuit din acest concept, iar rezultatele se vad. Din nou, Marx nu a gresit cind a prezis „capitalismul se poate autodistruge“. Asta, in cazul in care contextul in care respiram atit noi, romanii, cit si alte natiuni est-europene de citiva ani incoace se numeste intr-adevar „capitalism“, si nu o bruma de spirit de autoconservare, cu metode specifice sistemelor dictatoriale si mai ales secolului trecut, in care multi dintre noi inca mai traim ca mentalitate.
Pentru a deveni un partener de afaceri cautat si respectat trebuie sa ai credibilitate. Iar credibilitatea presupune, in primul rind, stabilitate. Nu stiu daca in tarile din estul continentului se poate naste un nou lider pe plan economic, in locul eternei si fascinantei Rusia, si nici nu stiu daca acest lucru ar fi chiar benefic, pentru ca ne-am putea trezi in fata unui nou Razboi Rece, de data aceasta, vorba lui Gigi Becali, „pe partea economica“. Insa, ca restul tarilor sa capete personalitate din punct de vedere economic, fiscal, nu vad alta problema decit aceea ca multe dintre acestea sint victimele propriilor lor framintari interne.
In multe dintre tarile est-europene, clasa politica si mafia economica sint mina in mina, iar de multe ori aceste „caste“ se confunda ca entitati. Ba mai mult, este creat un cerc vicios, din care face parte, evident, si crima organizata. Din aceste motive, nu se pune problema ca liderul providential n-ar fi lasat sa apara, ci ca nimeni nu are interesul ca un asemenea „virf“ sa existe. Se tot bate moneda pe existenta unor cercuri oculte, care manevreaza sistemul economic mondial, cind in realitate aceasta este doar o scuza pentru impotenta financiara a unor state care formeaza piftia statatoare a estului Europei. In multe cazuri, aceste state au fost si sint capuse acceptate pe spinarea UE sau a altor tari potente doar pentru a servi ca piata de desfacere pentru gigantii economici din Vest. Acum insa, cind „vadul“ deja s-a umplut, ele nu mai conteaza ca „partener“ pentru fortele economice ale lumii. Liderul providential nu va putea aparea decit in conditii de reala insanatosire a mentalitatii, dupa progrese serioase (si nu doar de ochii soacrei, ca la noi!) in lupta impotriva coruptiei si cu o economie renascuta in mare parte din resurse proprii, cu finantare coerenta si cu o cifra de afaceri stabila.
Revigorarea economica nu sta doar in cresterea impozitelor sau in modalitatea de impozitare. Acestea sint chestiuni importante, reprezinta componente ale unor solutii care difera de la stat la stat, dar sint doar o rotita a angrenajului. Ca, de altfel, si eradicarea coruptiei. Marea problema a Romaniei este legata de lipsa productiei proprii si de zeroul gigantic care se alatura in dreptul finantarii proprii. Dispusa la absolut orice sacrificiu, de darul unui reviriment rapid, dar efemer, Romania apeleaza la compromisuri pe banda rulanta, iar aici principalii vinovati sint atit reprezentantii clasei politice, cit si miile de specialisti despre care vorbea pina si fostul presedinte Emil Constantinescu, acei Iosefini ai economiei nationale care sint sublimi, dar lipsesc cu desavirsire. Atit timp cit intreaga noastra filosofie se bazeaza pe primirea unor cadouri sau imprumuturi, si nu pe profitul propriu, totul pare batut in cuie.
Pina acum, si noi, romanii, si alti vecini am trait din imprumuturi si din pomeni, fara sa ni se puna sula-n coaste sa ne distrugem economia nationala (vezi aici industria, agricultura, turismul etc. puse pe butuci)… Am facut-o singuri, ori jefuind ca in codru, ori in speranta ca prostia da bine in Occident, ori pentru ca n-am fost capabili sa elaboram alte „strategii“ decit eliminarea acelor „fiare vechi“ despre care vorbea Petre Roman prin anii ’90, dar care, cum-necum, produceau, iar Romania, dincolo de orice oprelisti, era capabila sa incheie contracte avantajoase cu gigantii economici din tarile dezvoltate. Dincolo de aceasta realitate, Europa ne-a bagat in traista, uneori cu de-a sila, iar noi am primit cu virf si indesat, uitind insa sa ne respectam obligatiile. In schimb, ne-am obisnuit sa pretindem in continuare sa fim salvati in fiecare zi de taticu’ Obama, mamica Merkel sau de varu’ Sarkozy. La romani, povestea drogului fondurilor europene e ca in bancul cu olteanul care pleaca de la crisma fara a uita sa-si ia cite ceva si „la pachet“, evident pe datorie. Pe drum, se impiedica si cade de-a berbeleacul. Odata revenindu-si in fire, simte ca-i curge ceva pe piept, sub buzunarul paltonului in care isi ascunsese trascaul: „Da, Doamne, sa fie singe!...“