„De unde venim“ si, mai ales, „ce se alege de existenta noastra dupa inevitabila moarte“ sunt intrebari esentiale naturii umane. Raspunsurile se pot contura in functie de cunostintele dobandite, de convingerile filozofice ori de cele religioase.

Independent de teorii, mai mult sau mai putin demonstrate stiintific, un amanunt ramane irefutabil: ne este frica de necunoscutul generat de moarte. De ce suntem fericiti cand auzim de nastere si ne lamentam cand auzim de moarte si nu o privim precum dacii in urma cu peste 1.000 de ani: veseli, senini si chiar curiosi? Cunoscutul neuropsihiatru Cristian Andrei a fost atras atat la propriu, cat si la figurat, de moarte... Trairile sale, dar si experientele altora care au fost la un pas de a-si pierde viata, l-au facut sa lucreze la cartea Psihologia mortii, in care isi propune sa anuleze frica pe care o au oamenii fata de un subiect de viata normal.
Ati ales sa tratati subiectul din prisma celor care au supravietuit accidentelor si nu a celor de pe patul de moarte, suferinzi de o boala incurabila. Povestiti-ne propriile „dialoguri cu moartea”!
Au fost patru situatii diferite in care era sa-mi pierd viata. Prima, la sfarsitul claselor primare, cand am cazut dintr-un copac de la cinci metri inaltime si nu mai puteam sa respir din cauza ca nervii respiratori paralizasera. M-am prabusit cu capul in iarba si imi amintesc foarte clar imaginea mamei care, in departare, urca scara exterioara a casei. O vedeam printre firele de iarba si stiam ca trebuie sa o strig, dar am lesinat. Senzatia de lipotimie, dar mai ales cea de trezire este una deosebita, pentru ca trebuie sa reincarci acel soft al vietii tale, sa-ti aduci aminte cine esti, unde esti, sa te reorientezi in timp si spatiu, iar in functie de cat de grava a fost afectiunea, acest proces este dur si chiar chinuitor.
Un alt episod a fost in timpul liceului, cand era sa mor inecat. Am sarit in apa si m-am lovit la genunchi de un bolovan de pe fundul apei. Priveam lumina de deasupra apei, in timp ce ma duceam la fund si respiram numai apa. In acea lumina am vazut abdomenul unui copil care avea o minge si care, probabil, se juca cu cineva. Acesta mi-a vazut si el prin apa chipul disperat si mi-a impins mingea pe care am prins-o, m-am agatat cu toata forta de ea si am iesit la suprafata. A fost ca si cand un inger te-a privit si a stiut de ce ai nevoie.
Tot in timpul liceului era sa mor injunghiat de un coleg care era beat si foarte furios ca gasisem un casetofon pe care el il furase de la alt coleg. Cand s-a repezit spre abdomenul meu s-a intamplat acea revelatie... incat obiectul mi-a alunecat pe abdomen si s-a dus intr-o parte.
Dar poate cel mai sugestiv episod a fost atunci cand urma sa mor intoxicat cu monoxid de carbon de la centrala defecta. Am stat mult in bucatarie sa o repar, dar probabil ca ea scotea in continuare gaz fara sa-mi dau seama. Dupa o vreme, mi s-a facut somn, dar secundele in care credeam ca am adormit erau, de fapt, cele in care alunecam in altceva decat in somn si, culmea, era foarte placut. Simteam ca un fel de necesitate puternica de a o lasa balta cu orice fel de ambitie si de a ma desprinde. Apoi a intervenit problema respiratorie: aerul din plamani a fost ocupat cu monoxid de carbon, iar respiratia a devenit imposibila. Mi-am amintit brusc de copiii mei aflati in camera alaturata si am realizat ca trebuie sa traiesc. Am tras de plamani sa respir, m-am dus la baie si am bagat capul in apa. Eram alb la fata, cu niste pete roz pe piele. Imi aduc aminte foarte bine momentele acelea: cand ceva se deschide in fata ta si vrei sa te lasi intr-acolo, nu ai nevoie sa te opui - n-am simtit nici placere, nici frica, dar am inteles ca a muri nu e chiar atat de urat... Am inceput sa ma intreb apoi de ce se sperie oamenii atat de rau daca a muri nu e atat de rau!...

„Un om este facut sa existe doar de catre ceilalti“
Nu ati vazut acea lumina alba care se pomeneste in vecinatatea mortii?
Nu era o lumina foarte clara, dar era, intr-adevar, ceva senin, deschis, foarte diferit de ceea ce percepi cand adormi, cand se produce un fel de intuneric, cu toate elementele interne ale ochiului. Aceea era total omogena si exista si senzatia de „undeva” catre care te lasi dus. Simteam ca eram dus nu cu fata, ci cumva in lateral, ca si cand as fi alunecat pe un plan inclinat.

Ce conotatie ii atribuiti fortei care v-a scos din ghearele mortii si cum v-au marcat aceste experiente?
Nu retin sa fi fost o forta sau un personaj care sa ma traga inapoi, aveam senzatia ca pot singur sa decid asupra acestui lucru, daca vreau. In definitiv, lumea din care urma sa plec era suficient de departe incat sa o las in urma, insa legatura cu oamenii din jur m-a determinat sa raman. Bag de seama ca viata este cea disperata, pentru ca asta simteam cand ma luptam sa respir ca sa imi recapat viata. In plus, aveam indoiala ca voi reusi.

Se spune ca, desi trupul moare, spiritul este nepieritor...
Pentru mine sufletul unui om este o perceptie a sufletelor celorlalti oameni, adica psihicul omului nu exista in mod distinct la o anumita persoana, desi din egoism spunem „eu” si credem ca inauntrul nostru se afla psihicul nostru. El, respectiv spiritul unei persoane, salasluieste intre el si ceilalti: nu este nici in cer, nici sub pamant. Un om este facut sa existe doar de catre ceilalti: faptul ca invata sa citeasca, sa vorbeasca sau sa interpreteze lumea de la ceilalti oameni si contribuie la randul sau invatandu-i pe altii. Cred ca exista un singur suflet al tuturor oamenilor la care rezoneaza toti indivizii, fie ca unii il plaseaza la nivel cosmic sau ca altii il personifica sub forma divinitatii si personajelor mistice. Eu sunt convins ca un om care nu a crescut intre oameni nu este om. In schimb, cel care este iubit devine mai om decat oricand.

Este moartea o trecere catre alt plan? Credeti in reincarnare?
Eu nu cred ca moartea este o trecere a individului, ci cred ca este o restituire in planul biologic catre mediul din care si-a extras elementele, o restituire a ceea ce a invatat sau a cerut de la ceilalti, regasindu-se in ei dupa ce moare. Nu cred ca te duci undeva, ci, pur si simplu, dai inapoi ce ai primit, fapt care se intampla chiar din timpul vietii. Gasirea unui moment al mortii este, pana la urma, o capcana lineara. Oamenii transeaza realitatea sub diferite forme de linii, concepte rigide, numere, geometrie, insa realitatea nu este asa.
Chiar in momentul de fata suntem morti intr-o oarecare masura si doar faptul ca ceilalti ne percep dintr-o data altfel, in virtutea gandirii lineare, face sa se vorbeasca despre moartea noastra...
Cred in reincarnarea unuia in mintile celorlalti prin aducere aminte, prin evocarea persoanei sau a valorilor persoanei. De altfel, atractia principala a oamenilor este de a se face remarcati pentru ca sa-si aduca aminte de ei ceilalti. A fi cunoscut de altii este un proces legitim care merita incurajat, iar sa te imparti cu ei si sa te oferi lor este cea mai buna modalitate de a te reincarna si de a-ti continua viata dincolo de acea linie numita moarte.