Macinat de interese ieftine si amatorism agresiv, jurnalismul din Romania are o spectaculoasa raza de speranta! Un tanar pe nume Cristi Lupsa a lasat viata lejera din America si se incapataneaza sa mentina pe piata Decat o revista. Excelenta si curata. Povestea lui e cea a unui Don Quijote, care refuza lipsa orizontului. Adevarul e insa ca... exista!

Cristi Lupsa este un deschizator de drumuri, chiar al propriului sau drum, iar experienta profesionala si de viata acumulata in SUA s-a dovedit a fi o piatra de temelie in cladirea personalitatii sale puternice. Povestea lui Cristi Lupsa incepe din liceu. I-a placut sa scrie, mai exact sa redea evenimentele importante din realitatea imediata intr-un mod corect si concis, pentru a ajunge si la cei care nu au avut ocazia sa le traiasca. I-a placut jurnalismul si a ales sa faca unul de elita. In adolescenta s-a ocupat de ziarul liceului, pe care l-a dezvoltat impreuna cu un prieten. Astfel ca, dupa doi ani de scris, s-a gandit ca nu o sa dea la Facultatea de Medicina, asa cum isi doreau parintii lui, parandu-i-se mult mai interesanta provocarea jurnalismului.
A dat examen la Cluj si la Bucuresti: La Cluj a picat, la Bucuresti a intrat si a venit in Capitala. „Asta era in 1999“, rememoreaza Cristi povestea lui. „Nu am invatat foarte multe lucruri practice din facultate. Acesta poate fi unul dintre minusurile facultatii... Ceea ce m-a salvat  a fost anul al III-lea, pe care  l-am facut, impreuna cu alti 12 colegi, intr-un program predat de profesori americani la Centrul pentru Jurnalism Independent. Acolo ne-au echivalat 75% din cursuri. Practic, acel an l-am facut in afara facultatii, cu oameni care aveau 10-15 ani de experienta“. Alternativa numita practica i-a trezit si mai mult interesul pentru profesia de jurnalist...
A plecat pentru doi ani ca sa urmeze un master in America, dar a ramas acolo patru. Perioada respectiva a insemnat o baza solida de formare profesionala. „Experienta a fost cea mai importanta,  cea mai intensa din viata mea si cea mai frumoasa. Scoala a fost fabuloasa; nu se compara cu nimic din ce am facut aici“, povesteste nostalgic Cristi. Acolo a lucrat doi ani de zile in Washington, la o organizatie care facea training de jurnalism cu oameni care umblau prin redactii si ii invatau si pe altii. „Eram asistentul unor domni care aveau 50-60 de ani si acum se intorceau in redactii sa-i invete si pe altii. Le schimbam slide-urile si le faceam xeroxuri. Dar am invatat de la ei in noua luni de zile cat as fi invatat de la altii in zece ani“. In paralel cu acest job, Cristi Lupsa continua sa scrie ca freelancer. S-a angajat apoi la un ziar din Boston, unde i-a luat ceva timp sa se obisnuiasca cu un program de lucru mai ciudat: ziarul se ducea la tipar foarte devreme, pe la orele 13-14. Nu avea pretentii sa prinda stirile despre evenimentele care se intamplau seara. „Trebuia sa ajung in redactie pe la 5.00 dimineata. Am avut un post intern, de practica, dar care era platit. Aranjam cartile in biblioteca - cele care veneau pentru editorul de carte - pentru ca in fiecare zi acesta primea o cutie de volume care urmau a fi recenzate. Eu le luam, le despachetam si le puneam pe raft. In fiecare zi venea teancul de ziare pentru fiecare editor sau sef, pe care ei le citeau cand veneau la ora 7.00. Intre orele 7.00 si 12:00 era munca de redactie, in care editam texte scrise in ziua anterioara, iar dupa pranz de obicei ieseam pe teren. Faceam documentarea dupa ce trimiteam ziarul la ora 13.00. Daca aveam niste subiecte acceptate in acea zi, ieseam pe teren“.
Cristi exersa de asemenea scrisul si la scoala americana, unde isi publica textele la ziarul oraselului in care se afla facultatea. Editorii erau profesorii, iar reporterii studentii. „Din prima zi de cand am ajuns acolo ei ne-au trimis pe teren. Practic, doi ani de zile am lucrat pentru ziarul comunitatii. Singura diferenta era ca nu aveai salariu, iar editorii nu puteau sa te injure, pentru ca erau profesorii tai. Ritmul de invatare a fost infinit mai puternic, mai accelerat decat aici“, adauga Cristi.

Frustrarea unei generatii de jurnalisti
Zilele treceau, iar viitorul sau ca om de presa in America prindea contur. „As fi putut ramane sa lucrez in continuare. Am luat decizia sa ma intorc, pentru ca, la un moment dat, ma mutasem deja de foarte multe ori in State, dintr-un loc in altul, si ar fi trebuit sa ma mut din nou, sa schimb jobul. In Romania, lucrurile pareau mult mai bune ca atunci cand plecasem si am zis: «Hai sa ma intorc, sa vad ce se poate face aici». Asta se intampla in 2007. Peste un an s-a declansat criza economica. Cand am ajuns eu, lucrurile pareau lapte si miere. Dar nu a tinut mult“, isi aminteste jurnalistul.
A revenit in Romania si s-a angajat la Esquire, unde a stat un an si jumatate „... Si am obosit. Pentru ca eram in pozitia de sub-sef, unde aveam mana libera, si cred ca am incercat sa fac mai mult decat voia compania sa realizeze cu revista respectiva. De la un timp am hotarat ca nu mai merita efortul pe care-l depuneam si energia pe care o consumam“. A fost momentul cand nemultumirea sa in ceea ce privea profesia se lasase ca o bariera in viata lui, determinandu-l pe acesta sa spuna intr-o zi: STOP. Nu pentru viata asta renuntase la un viitor in State... „Lipsa de viziune a oamenilor de business intr-o companie sau a celor care au banii si hotarasc cat vor cheltui pentru produsul acesta. Acolo a fost o mare dezamagire. Am mai continuat sa scriu dupa acel moment, am fost pentru o perioada freelancer si am lucrat si pentru o revista pentru femei. Singurul lucru pe care stiu sa-l fac cat de cat bine este sa scriu si sa-i ajut si pe altii sa scrie“, spune acesta. Iesirea din starea de confuzie si neputinta a intervenit in anul 2009, cand a luat nastere Decat o revista. Era cu niste prieteni si s-au hotarat intr-o seara. „Am pornit de la o gluma: ca ar trebui sa facem o revista o singura data, doar ca sa le aratam colegilor nostri din presa comerciala ca nu ai nevoie de multe resurse, de multi bani si de multi oameni ca sa faci un produs care este ingrijit, citibil, simpatic s.a.m.d. Cred ca era o oarecare frustrare din partea tuturor celor care am facut asa ceva atunci. O faceam dintr-un sentiment ca altundeva nu prea se poate. Si am facut-o! Si voiam sa fie o singura data. Am scos revista in noiembrie 2009 si feedback-ul a fost atat de bun - am avut vreo 500 de oameni la lansare - incat ne-am zis ca ar trebui sa continuam“.

„Nu cred ca sunt un sef foarte bun“
Era clar ca acesta era drumul lui in viata. Treaba a mers ca pe roate inca de la inceput, cand si-a luat colaboratorii din randul prietenilor, al oamenilor cu care lucrase la alte reviste, cu care a facut cursuri impreuna. „Simteam necesitatea unei astfel de reviste: eram o mana de oameni care simteam nevoia sa facem ceva, sa se intample ceva“, spune el. Stiind fiecare foarte clar ce are de facut, Cristi Lupsa a mizat pe oamenii din jurul lui si nu i-a placut niciodata sa fie considerat sef. „Cand lucram, pozitia in care m-am simtit cel mai bine a fost «cu mana libera de la un sef», sa fiu undeva, sub un sef, dar sa am pe mana suficiente proiecte incat sa simt ca o sa creez ceva mai mult decat munca mea. E usor cand mai e cineva deasupra ta, pentru ca atunci poti sa faci ce ai de facut, ii ajuti si pe altii, spui ce multe lucruri ai adus, dar tot tu esti de vina, cel care esti deasupra mea. Acum, cand eu sunt seful, nu mai am treaba. Pana la urma vina se opreste la mine. Si nu cred ca sunt un sef foarte bun: sunt destul de agitat, de nevrotic, tocmai pentru ca suntem putini si facem multe si eu am uneori tendinta destul de proasta de a vrea sa stiu tot ce se intampla. La un moment dat poate deveni stresant. Se intampla cateodata sa nu stiu daca sef este cuvantul, vreau sa cred ca sunt un editor bun pe partea de continut, in care, parerea mea, sau ce am vazut eu, conteaza sau poate fi transformata in ceva bun. Din fericire, nu-mi spune nimeni sef si sper ca nu se gandeste nimeni la mine ca la un sef insuportabil. De aceea, nici nu am vrut sa-mi pun titlul de redactor-sef, desi, teoretic, asta sunt“, explica Cristi Lupsa.
Experientele de viata care l-au format si l-au construit pe Cristi Lupsa au fost dintre cele mai diverse, el considerand ca puterea caracterului trebuie sa se reflecte in viziunea celor din jurul sau. „Intotdeauna am fost o persoana destul de voluntara si mi-a placut sa incep lucruri, sa pornesc lucruri si sa nu astept ca altii sa le construiasca. Daca simteam ca lipseste ceva, ma apucam sa construiesc eu acel ceva. Cam asa functionez: daca simt ca lipseste ceva, incerc sa-l fac sa se intample si sa-i conving si pe altii ca e nevoie de lucrul respectiv sau ca ar putea sa mi se alature intr-o anumita cautare, pe un anumit drum“.
Daca la birou Cristi Lupsa este omul care traseaza directiile si unghiurile de obordare, lucrand intens cu celula nervoasa, in afara lui, jurnalistul nu se da in laturi de la munca fizica: „Inainte sa vii tu am descarcat niste reviste, si sambata am facut asta. Duc gunoiul, spal vasele… Suntem o organizatie cu patru-cinci oameni si nu se prea poate vorbi de o ierarhie clara… nici nu este nevoie. Fiind foarte putini, facem cate putin din tot. Oameni care scriu, deseneaza si fac poze, tot continutul este voluntar. Noi suntem o mana de patru oameni care avem niste salarii minime si tinem totul in priza. Ne ocupam de distributie, de productie, de editare. Jobul nostru este sa punem totul laolalta. E un job full time“.

„Compromisuri facem cu totii, intrebarea este unde tragi linia“
L-am intrebat pe acesta si cum functioneaza treaba in redactia publicatiei Decat o revista. Colaboratorii sunt de la 20 la 50 de ani si marea lor majoritate au un job, dar pe langa acel job gasesc timp sa mai faca ceva si pentru Decat o revista. De asemenea, scriu si cei intre joburi sau cei care nu au un job in acest moment. In afara de functia de redactor-sef al acestei publicatii, Cristi Lupsa mai are si functia de director al ONG-ului care este si editorul revistei. „Suntem un ONG; scopul nu e sa producem bani. Nici la modul legal nu am putea face asta. Nu suntem dispusi sa facem compromisuri nici ca sa supravietuim. Am gasit cai de mijloc. Compromisuri facem cu totii, intrebarea este unde tragi linia ca sa nu ajungi sa faci lucrurile care nu ti-au placut in companiile din care ai plecat. Noi linia aceasta incercam sa o tragem de fiecare data“, este de parere Cristi. In opinia sa, un bun manager trebuie sa fie capabil sa inspire oamenii din jur si sa-i traga dupa el, sa le insufle un soi de pasiune si sens pentru munca pe care au ales sa o faca. „Trebuie sa existe o forta pe care sa reusim sa o transmitem. Daca te apuci sa conduci un grup de oameni, cel mai important este ca acestia sa stie de ce vin dupa tine. Sa inteleaga care este misiunea si ce incercam sa facem“.
„Nu sunt pregatit sa ma apuc sa-mi fac planuri pentru a pleca din tara“
Se va termina povestea sa in Romania? „Ma intreb asta o data pe saptamana. Ce s-ar intampla daca maine ar trebui sa inchidem. Nu stiu nici acum care este raspunsul. Am spus de mai multe ori ca, intr-un fel, revista aceasta este pariul meu cu Romania. Daca ea nu functioneaza, poate locul meu nu este aici. Sigur, s-ar putea sa fie vina mea daca nu am reusit sa o fac sa mearga. Dincolo de incapacitatea mea, daca ea nu functioneza e clar ca tine si de cultura acestei tari, cultura media cu care traim si genul de continut pe care suntem obisnuiti sa-l consumam. Inca nu am ajuns acolo incat sa-mi fie frica ca lucrurile se pot termina maine, dar, daca va exista aceasta posibilitate, as vrea sa nu se intample. Sincer, nu sunt pregatit sa ma apuc sa-mi fac planuri pentru a pleca din tara. Si in ciuda nebuniilor care se intampla acum in politica, si in ciuda tuturor“, o spune, cu un ton de regret, acesta. „In 2003 cand am plecat, si eu, si prietenii mei eram convinsi ca de Romania se va alege praful dupa alegerile din 2004. Nu s-a intamplat asa. Eram convinsi ca Nastase o sa castige si ca mai rau de atata nu se putea. Cand am plecat din tara eram fericit ca nu ma voi mai intoarce niciodata. Mi-am zis: «Am plecat la fix!».  Si dupa aceea, in 2004, 2005, 2006, toti prietenii mei au spus: «Este bestial in Romania, totul merge super»... Acesta este ciclul natural al unei tari... Nu cred ca e sfarsitul lumii unde suntem noi. Deciziile personale si ce facem noi in mod individual sunt mult mai importante decat ceea ce face Boc, spre exemplu. Conteaza, dar avem si noi o gramada de probleme...“.
„Cristi Lupsa face Decat o revista?“, a fost o alta intrebare care l-a  determinat pe acesta sa izbucneasca in ras: „Mai merge in vacanta, daca mai are noroc, mai citeste sau se mai joaca jocuri, mai iese la film cu prietena, dar este limpede ca revista mananca cel mai mult timp si este intr-un fel pe primul loc in preocuparile pe care le am. Si grupul de prieteni, si oamenii in jurul carora ma invart au intr-un fel sau altul aceeasi problema. Suntem o gasca de oameni care suferim de aceeasi boala“, incheie el, grabindu-se sa ajunga la colegii sai.