CHRISTIAN SABBAGH - povestea libanezului care salveaza vietile romanilor
    POZA:

CHRISTIAN SABBAGH - povestea libanezului care salveaza vietile romanilor

Il vedem zilnic la pupitrul stirilor de la Kanal D, dar mintea lui este tot timpul la operatiunile de salvare. Afirma cu tarie ca aceasta este menirea lui. Recent, Christian Sabbagh a fost cel care a adus acasa 33 de romani sclavi in Libia. Cine este libanezul care lupta pentru vietile romanilor, aflati din randurile ce urmeaza.

Cum s-au rasfrant asupra psihicului tau imaginile vazute pe campurile de razboi, din tarile in care ai fost?
Am vazut vreo doua, trei imagini cu copii morti. Cand se intampla asta, tu, ca parinte, ai tendinta sa pui mana pe arma si sa te duci sa-ti razbuni copilul ucis. E normal, e firesc, cineva trebuie sa raspunda. O armata regulata nu va face niciodata asa ceva, indiferent de armata carei tari este. Mai exista mici exceptii cand un dement deschide focul. S-a mai intamplat si asta, dar o armata este disciplinata, organizata, soldatii trec pe la psihiatru, sunt supusi unor controale medicale. In Siria, spre exemplu, pentru ca stiu ca ai facut un articol pe tema asta, intra in lupta indivizi din toate colturile lumii. Probabil unii se drogheaza, altfel nu poti sa-ti explici atata cruzime, atata pofta de sange. Eu n-am mai pomenit asa ceva.

Ai trecut de la preotie la presa de investi­gatii. Cum ai parcurs acest traseu?
Am facut colegiul de preoti pana in clasa a X-a, la mine, in Liban, si am venit in Romania in noiembrie 1987. Am ajuns la Colegiul Industrial „Nicolae Iorga” din Valenii de Munte. Veneam de la un liceu cu profil uman si am ajuns la unul industrial. Am avut un soc. Aici invatam de masini, ceva straniu. Orele de catehism erau inlocuite cu orele in care pileai si dadeai la strung. Tin minte ca mi se spunea: „Ai grija cum pilesti sa nu-ti prinda strungul salopeta. Sa nu ramai ciung”. Cand vedeam strungul, vedeam o masina de ucis.

„La Revolutia din 1989 vedeam Beirutul. Nicio diferenta”

Peste cativa ani a venit Revolutia din 1989. Ce ai facut atunci?
Ma gandeam atunci: „Doamne, oare unde ma duc, ce se intampla?”. Nu eram in Bucuresti, eram la Valenii de Munte. Ce revolutie sa fie acolo?!. Erau unii pe jos care strigau: „Securistii!”. Unii dintre vecinii mei fugisera si se ascunsesera. Se spunea ca sunt demnitari, dar oamenii de acolo erau pasnici. Ma uitam la televizor ca toti ceilalti si ma ingrozeam de ce se intampla. Intr-o tara asa de sigura, brusc sa vezi tancuri, mitraliere, impuscaturi. Vedeam Beirutul, nicio diferenta. Imaginile pe care le vedeam cu luptele de strada imi aminteau fix de Beirut. Aceleasi imagini, acelasi scenariu, aceleasi transoane care treceau ici colo.

Ce a urmat dupa?
Am terminat liceul, am dat la facultate si am facut un an de Drept. Nu mi-a placut. In schimb, ma intelegeam foarte bine cu profesorul de Drept Civil, Gheorghe Beleiu, un profesor foarte dur. Mama voia sa ma vada medic, tata avocat. Intre timp am dat la Filosofie. Cautam o explicatie, inca din perioada in care ma aflam la colegiul de preoti. Era o teorie care spunea ca toti ne nastem cu cinci degete la o mana, dar nimeni nu se naste cu ideea de Dumnezeu. Adica, ideea de Dumnezeu nu ar fi nascuta. Ceilalti filosofi au venit ulterior cu alte teorii. Ca Dumnezeu exista, ca simpla cugetare, simpla negare a existentie lui Dumnezeu demonstreaza existenta lui. Negarea negatiei inseamna afirmatie si faptul ca Dumnezeu exista. Am dat apoi la Jurnalism, unde am inceput de jos, in provincie. Am inceput cu presa locala, de prin Ploiesti, o perioada am lucrat si la Pitesti. In 1995 am fost corespondent pentru Evenimentul zilei in Liban.

Prima ancheta: o retea de dansatoare de cabaret. Iti mai amintesti care a fost primul tau articol publicat?
Am scris atunci un articol despre o filiera de dansatoare din Libia, artiste de cabaret. Unele, saracele, sfarsisera tragic, in sensul ca ajunsesera sa fie arestate, se cuplasera cu niste indivizi. La plecare, acel „iubit” i-ar fi dat o valiza, iar peretii erau dubli si ascundeau 20 kg de heroina. Au prins-o pe aeroport si au mers pe filiera, pe trasee. Mai am si acum articolul.

In ce contexte iti este dor de Liban, tara ta natala?
Vezi tu! Eu sunt un om care are doua mame: la fel de bogate, la fel de frumoase. E greu sa spui unde ai sta mai mult. Daca as fi in Liban, mi-ar fi dor de Romania. Ma leaga multe de Liban. Copilaria mea, am amintiri nu tocmai placute ce-i drept. Parintii mei au murit si mormantul lor e acolo.

In Liban te-ai obisnuit cu atmosfera de razboi, cu utilizarea armelor?
Arme erau, slava Domnului, in Liban. Nu trebuia sa duci lipsa lor. Aveam niste soldati care pazeau zona in care locuiam si toata ziua eram dupa ei pe acolo. Ma urcam in tanc, imi aratau cum functioneaza, ma jucam cu armele. Era o adevarata distractie pentru mine. Cred ca atunci am invatat efectiv cum sa le manuiesc.

Patron de hotel, devenit cartier general al armatelor israeliana si libaneza.S-a vorbit mult despre averea tatalui tau. Un hotel de lux. Care este adevarul?
Tatal meu a avut un hotel, dar acesta a devenit hotel de refugiati. Am avut de furca cu ei pentru ca trebuia sa-i despagubim. Era echivalentul a 10.000 de dolari. In momentul in care incepusem sa demaram actiunile, unii se mai insurau si iar trebuia sa mai dai 10.000 de dolari. Erau refugiati din zona de sud a Libanului, ocupata de Israel. In fine, a trebuit sa platesc impozite, care nu mai fusesera platite de prin 1977 de cand fusese ocupat. Curent... Crede-ma, ajunsese o ruina pentru ca fusese pe rand cartier general al diferitelor armate, chiar al israelienilor, al unor militii. Era ciuruit rau.
 
Ai intrat in contact cu refugiatii atunci? Ai incercat sa discuti cu ei?
Nu m-am atins de ei. Ma mancau, ma omorau. Tata, Dumnezeu sa-l ierte, ca sa nu mi se intample ceva, le spunea ca eu mai am un frate in Romania. Si se intrebau de ce nu vine si el in Liban. Asta ca sa-mi confere mie protectie. In cazul in care m-ar omori, sa inteleaga respectivii ca mai exista un mostenitor. Mai vine cineva sa revendice acel hotel. O spunea doar ca forma de protectie. In general, dadea numarul de telefon al varului meu din Valenii de Munte, Adita Cocosica, care imi si seamana, de altfel. Aveam poze, si la vremea aia daca le aratai ziceai: „E fratele lui, clar!”. (rade)

„Am fost ajutat de foarte multi oameni, din pacate nu le pot da numele”

Iata ca anul acesta ai reusit, in calitate de jurnalist, sa salvezi un numar de 33 de romani. A fost o initiativa la care nici Ministerul de Externe, nici alta instititie guvernamentala nu s-a gandit. Poveste-ne cum a fost?
Pentru a-i salva pe cei 33 de romani, am lucrat in colaborare, noi cei de la Kanal D, cu Ministerul de Externe, mai exact cu Directia Consulara. Am fost ajutat de foarte multi oameni, din pacate nu le pot da numele, dar sigur ca am avut si o ancheta a mea. Mie trebuie sa-mi demonstrezi intr-un fel sau altul ca ceea ce spui tu este si adevarat. Nu cred ca vecinul vinde droguri daca nu am cinci filmari cu el, cu cinci oameni diferiti carora le vinde droguri. Hai sa zic ca prima oara a fost un accident, era tampit si a vandut praf de copt. Era beat si se vedea mare traficant de droguri. S-au intamplat si lucruri din astea, cand unii vindeau cappuccino. Ii duceau astia la mandat, dar cum sa-i dai mandat de arestare unuia care vindea cappuccino.

„O viata valoreaza, dar n-are pret”

33: Un numar important...
Da! Putea sa fie si o viata. Am salvat o tanara din Germania care fusese racolata de o retea de prostitutie. Va multumesc voua, publicatiei VIP, pentru premiul la categoria „Jurnalism” acordat anul acesta, pentru aceasta operatiune. Inseamna enorm pentru viitorul presei, faptul ca sunteti singurii care recunoasteti faptele noastre, ale jurnalistilor. Sa stii ca si acolo au fost pericole. La fel, exista retele de crima organizata. Important este sa aratam ca se poate face ceva. Ca mergem dincolo de drama.

Dupa atatea operatiuni de salvare, la ce concluzie ai ajuns? Care este pretul vietii?
O viata valoreaza, dar n-are pret. Din punctul meu de vedere, ar trebui sa faci orice ca sa salvezi o viata. La un moment dat, acolo, in teren, esti doar tu. Nu mai e nimeni altcineva. Depinde de tine ce sange rece ai, cat de bine te descurci intr-o zona marcata de conflicte, de evenimente, de pericole. Nu-ti pui doar tu viata in pericol, ci o pui si pe a celui care este cu tine. De exemplu, cand am fost acum in Libia, sa-i aduc pe cei 33 de romani, am ajuns si in piata, unde se vindeau si arme. Marea temere era ca nu stiam cum o sa reactioneze cameramanul, chit ca avea camera ascunsa, nu la vedere. Iti dai seama, oamenii aceia sunt si buni psihologi. Eu incercam niste arme in piata atunci, dar nu cumparam niciuna si asa puteam sa trezesc oricand suspiciuni.
Un simplu gest ne-ar fi tradat si acum eram ca jurnalistii executati in Mali. Pericole au fost cu duiumul. Mie nu-mi place sa vorbesc despre ele niciodata. Importanta este actiunea, ca ea a fost finalizata cu succes, ca acei oameni sunt fericiti, dupa cum i-ati vazut, au trait o adevarata drama.

„Lumea deja ma critica ca o pre­zint pe Bianca Dragusanu”

Vrei sa revigorezi jurnalismul de investi­gatie la noi in tara?
Tocmai de aceea am fost plecat sa salvez oameni. Lumea deja ma critica ca o prezint pe Bianca Dragusanu sau mai stiu eu cine, la stiri. Mondenul se vinde in Romania, dar sunt de parere ca unele figuri prea sunt mediatizate. Bine ar fi sa prezetam cazuri sociale si frumusetile acestei tari.
Multi m-au criticat, altii m-au invidiat si nu inteleg de ce. Au mana libera. Oricine poate sa faca asa ceva.

Ai salvat atatia oameni... Ti-a salvat cineva viata?
Mie? Nu cred. Viata mi-a fost salvata de o jacheta a mea de iarna, cu puf de gasca, in 2004, cand au incercat sa ma injunghie in fata blocului. Se intampla pe calea Serban Voda, la numarul 209.

Ce situatii critice au mai fost?
Asa, de multe ori am trecut prin momente critice. Stai tu linistita. Tu gandeste-te ca eu am facut o emisiune de investigatie, pericole sunt la tot pasul.

Familia a primit amenintari?
Familia nu, dar indirect am primit eu. Familia mea e protejata. Casa e pazita, sotia mea este ofiter superior in cadrul Ministerului de Interne. Toate aceste mesaje indirect trebuie tratate cu seriozitate, pentru ca eu am salvat niste vieti, dar, totodata, am stricat o retea, am distrus niste afaceri. Aici nu e vorba de cateva mii de euro, de milioane. Lucrurilea astea se intampla de ani buni.

„Cum ai putea sa te duci intr-un cazinou dupa ce ii vezi pe cei care trec p-acolo cum ajung?”
Spuneai ca nu traiesti din salariul de jurnalist si ca ai avut o situatie materi­ala buna. S-ar fi schimbat ceva daca te nasteai intr-o familie saraca?
Nu. Am trait si perioade fara bani. Eu, cand n-am bani, ma simt la fel de bine. Nu le mai port de grija. E bine ca atunci cand nu ii ai sa vezi care dintre prieteni iti sunt aproape. Eu iau dintr-un sac, nu pun, pentru ca n-am ce sa pun. Daca imi permit un moft, mai schimb o masina, mai cumpar o arma. Cam astea sunt placerile, decat sa joc la cazinouri, sa ma droghez, sa fac alte prostii.

Ai fost curios sa incerci jocuri de noroc? Ruleta, poker etc....
Am vazut oameni nenorociti. Meseria pe care o fac eu acum, cea de jurnalist de investigatii, are si o parte preventiva, pentru ca eu, inaintea ta, stiu ce se intampla cu respectivul. Pentru ca eu il vad ruinat. Ajunge la mine atunci cand i s-a intamplat ceva. Fie a luat bani de la camatari si ei il cauta sa-i ia gatul, fie a jucat la ruleta casa, nevasta, tot. Si el trebuie sa-mi expuna povestea. Aceia sunt, din punctul meu de vedere, niste schelete, umbre, nu mai sunt oameni. Cum ai putea sa ai tu placerea sa te duci intr-un cazinou dupa ce ii vezi cum ajung? Poate doar daca vrei sa te nenorocesti. Consider ca locurile astea sunt pentru oameni slabi, unii care isi imagineaza ca pot castiga bani nemunciti. E o prostie. In viata ta n-o sa poti face asa ceva. Daca unul, sa presupunem, a castigat intr-o seara, fii sigura ca a doua seara pierde tot. Sau uita-te la cei care au castigat la Loto. Eu facusem cu multi ani in urma o investigatie. Crezi ca este vreunul bine? Nu!

N-ai cazut niciodata prada tentatiei? Totusi, oamenii cu bani simt nevoia de experimente de acest gen...
Niciodata. Am fost in Liban la cel mai bun colegiu, am prins si vremurile cand am stat pe coji de nuca. Aici, in Romania, am fost tinut din scurt, pentru ca am fost crescut de sora mamei mele care era casatorita cu un colonel.

Care este diferenta intre a trai si a fi in viata?
Faptul ca sunt in viata inseamna ca traiesc. Spre ghinionul celor care imi vor raul, mi-am propus sa mai traiesc multi ani de acum incolo si sa fiu un cosmar pentru ei. Eu, cand am amenintat, am avut toate probele impotriva lor. Si vorbesc de cei care i-au dus pe romani in Libia, la sclavie. Nu erau in Romania, erau in Libia, dar eram umbra lor. Auzeam si ce vorbesc, ii si pozam, ii si aratam unde intrau, in ce restaurant, cu cine se intalneau. Unele discutii ma distrau. Vorbeau despre noi ca imi inchide emisiunea, am inregistrarea, am si difuzat-o. Mi-am asumat lucrurile astea.

Pericolul, cea mai buna amanta

Ai experienta razboaielor. Verbul „a trai” mai inseamna si altceva?
Eu nu ma bat cu morile de vant, ma duc sa salvez niste vieti. Asta este oxigenul meu. Daca stau doar sa prezint stirile, stau ca pe ace. Stii cat ma invart eu pe scaunul de prezentator?. Si primesc tot felul de mesaje, de genul: „Iar o prezinti pe Bianca?”. Imi place pericolul, am cochetat cu el. Pericolul, pentru mine, este cea mai buna amanta. Dincolo de pericol am linistea. Daca m-as gandi la cate pericole ne pasc pe noi zi de zi, inseamna ca am trai in spitale de psihiatrie si in camasi de forta. Asa ca, te obisnuiesti cu pericolul. Exista si riscul ca aceasta operatiune sa nu fie difuzata deloc. Pentru Romania este o premiera si pentru ca este o operatiune filmata cap-coada. Si tot acest traseu, 51 de zile, a fost de teroare maxima. Mai ales in momentul in care am aflat ca ajunsesera in Libia si incercau sa faca presiuni asupra romanilor, tu realizezi ca a fost pe capul lor.

Au fost momente in care ai vrut sa ce­dezi?
Nu. Cum? Eu sa cedez?

de Anca Lapusneanu - 4829 afisari
 
         
 
4.3 - 7 voturi