Festivalul "George Enescu" va alunga norii politici?
    POZA:
 
 

Festivalul "George Enescu" va alunga norii politici?

Din data: 03 Septembrie 2013 ora : 20:34:08
Festivalul “George Enescu” s-a deschis cu o conferinta de presa a lui Daniel Barenboim, unul dintre cei mai titrati muzicieni ai lumii, nascut in Argentina, la Buenos Aires, in 1942, din parinti evrei rusi. Este un mesager al convietuirii popoarelor, al armonizarii lor, de aceea unii il considera sionist, altii antisemit. El se considera insa “un terorist al educatiei muzicale”.

La Bucuresti este muzician complet, om, artist, mentor si tot ce inseamna reper in arta. Daniel Barenboim a fost prezent si la precedenta editie, din 2011, cand a cantat cu aceeasi orchestra din Berlin. Atunci a avut in program Mozart, ca dirijor si pianist, dar, la pupitrul batranei doamne Staatskapelle (1570), a facut si o demonstratie de mare dirijor, oferindu-ne doua bijuterii ale muzicii mondiale, Simfonia nr. 7 in Mi Major a neowagnerianului Anton Bruckner si Simfonia pentru Divina Comedie a lui Dante S109 de Franz Liszt, cu participarea corului de femei al Filarmonicii „George Enescu”.

Barenboim are un stil de dirijat unic. El dirijeaza fara partitura si lasa orchestra sa cante asa cum o stie de la repetitii si intervine prin gesturi acolo unde crede ca are el un rol, sa accentueze o miscare sau alta. In acest fel, responsabilitatea fiecarui instrumentist creste, de unde si formidabila concentrare care stapaneste orchestra. Sunt momente in care Barenboim pare un spectator special ce are sansa sa asculte o piesa simfonica de pe podium. Asa a fost momentul antologic de la inceputul partii a doua a Simfoniei lui Liszt, cand Barenboim s-a rezemat de bara de la podium, ascultand partita oboiului solo. Ce altceva ar fi trebuit sa faca? El apeleaza de nenumarate ori la batista si se sterge de stropii de sudoare, iar cand repune batista la loc, uita sa mai scoata mana stanga din buzunar. Are vreme sa mai si traga cu ochiul spre sala. E in acelasi timp detasat si implicat, mandru si umil, tantos ca un paun si unduitor ca o caprioara.

Asa a fost si acum, cand a pendulat, in prima seara, intre Enescu, Beethoven si Elgar (compozitorul sau preferat), iar in a doua seara, intre Mozart si Verdi, evident, cu un inevitabil mars la bis (sa nu uitam ca oaspetii sunt nemti).

Barenboim este un copil mare, care mai pastreaza ceva din copilul minune, lansat la 7 ani in Israel, unde s-a stabilit familia, apoi afirmat pe toate scenele Europei, fiind, asa cum l-a botezat Furtwängler: „Barenboim, la unsprezece ani, este un fenomen”.

Proiectul sau „West-Eastern Divan” (inspirat de goetheanul West-ostlicher Divan), de a aduce impreuna sa cante muzicieni din Israel, Palestina si alte tari arabe, este o lectie politica pentru intreaga lume. El l-a evreizat pe „nazistul” Wagner, asa cum si-a pus pecetea pe toate focarele si formele muzicale noi ale planetei, de unde si titlul uneia dintre cartile sale Everything is connected (2008), fiind numit de Capela de stat din Berlin, cu care a revenit acum la Bucuresti, director artistic pe viata. A fost propus pentru Premiul Nobel pentru Pace.

Catregoric, Daniel Barenboim este o personalitate controversata. Insasi conceptia lui muzicala este ambigua. In esenta, el spune ca muzica nu inseamna decat sunet. Iar sunetul este ceva efemer. Orchestra este cea care produce sunetul. Evident, notat intr-o partitura. Dar sunetul e creat intr-un fel la Sala Palatului, in alt fel la Ateneu, la Bucuresti sau la Londra. In functie de locatie. Dirijorul este, in fond, un creator de atmosfera. Ca si regizorul. Fiindca Barenboim a avut zeci de colaborari cu operele lumii. Nu intamplator ne-a oferit si o lectie din Verdi (Quattro pezzi sacri), poate si fiindca este directorul Scalei din Milano, dar si pentru excelentul cor al Filarmonicii, condus de Iosif Prunner.

Desigur, el este ca un spiridus shakespearian. Citindu-i gandurile, are natura artei, in plina miscare, nefixata, de aceea el pledeaza pentru un spectator activ, nu pasiv. Muzica se traieste, se participa la ea, nu se lasa doar ascultata, ca un tavalug sonor care vine peste tine.

Cine citeste website-ul lui Daniel Barenboim ramane impresionat. Viata si opera lui sunt ale unui om integral. El este evreul ideal, a carui filosofie este sa-si implineasca toate visele pe pamant, fiindca numai aici poate exista Tara Fagaduintei, nu in cer. Barenboim a strans multe comori pe pamant, a daruit lumii harul sau inca de cand un Furtwängler il considera un fenomen. A studiat cu Nadia Boulanger si a facut un cuplu celebru cu violoncelista Jacqueline Dupré, cu care a fost casatorit. Apoi, dupa moartea acesteia, s-a casatorit cu pianista rusa Elena Bashkirova, cu care are doi copii. In 2012, la Jocurile Olimpice de la Londra, este primul muzician care a purtat steagul olimpic, alaturi de Nelson Mandela.

E greu de imaginat, dupa o conferinta de presa de cateva minute, cu o prestatie de om obosit, ce gandeste cu adevarat Barenboim despre o planeta ca un butoi de pulbere nucleara, departe de idealul Tarii Fagaduintei. Dovada ca el nu a fost in stare sa raspunda de ce pe website-ul sau, ce pare complet, exhaustiv, nu exista nici un cuvant despre Festivalul “George Enescu”, despre Enescu, desi el este si scriitor, iar site-ul are mai multi cititori decat spectatorii de la Sala Palatului.

Sigur, a raspuns cu o gluma, ca este prezent la Bucuresti. Da, e un lucru foarte important. Asa cum foarte importanta este si prezenta lui Radu Lupu, adus aici de Barenboim, dupa cum a spus Ioan Holender la conferinta de presa ce a precedat deschiderea festivalului. Radu Lupu nu a mai fost la Bucuresti de 15 ani. Si atunci adus tot de Barenboim, venit cu orchestra din Chicago. Aceste prezente sunt mai importante decat orice. Si important este ca Barenboim l-a cantat pe Enescu.

Asadar, prin Barenboim, festivalul s-a deschis cu Rapsodia nr. 2. Din pacate, din locul unde am stat eu, randul 14, mijloc, totul s-a auzit deformat, ca o huruiala, cu minunatele parti ale Rapsodiei rasfirate, cu momentele silentioase moarte. De altfel, festivalul in Sala Palatului este total compromis, fiindca muzicienii, varful muzicii mondiale, sunt perfectionisti. Ei ating numai cote sublime, iar acest rafinament nu se poate percepe aici. La Ateneu, da. Insa la Sala Palatului, ba. Dovada Simfonia a II-a in Mi bemol major, op. 63, a lui Edward Elgar, o minune, o sinteza care combina stralucirea lui Stravinski cu meditatia lui Enescu, avand mult lirism si exotism, care iar nu a s-a auzit integral. Am incercat, de-a lungul timpului, toate locurile salii. Cred ca cel mai bine este in primele randuri, lateral, pentru solisti, si la balcon, la ultimul etaj, in spate, pentru simfonii.

Radu Lupu, si el un fenomen, „unul dintre cei mai minunati artisti romani din toate timpurile”, cum spune Barenboim! Ei se cunosc din 1972, de la primul turneu al galateanlui Radu Lupu (pe tatal sau il chema Meyer) in America. Ne vom intalni la acest festival numai cu “fenomene”. Dar care cam seamana cu niste fantome. Radu Lupu e de nerecunoscut. Sigur, a imbatranit. A chelit. Are barba. Alba. Era imbracat in negru, cu o redingota de slujba. Arata ca un calugar de la Athos sau, cum imi soptea un vecin “parca ar fi cioclul de la biserica Radu Voda”.

Un critic american il numea “clarobscur fantasmagoric”. Sobru si foarte discret cu viata lui, desi in anul cand a plecat din tara, 1969, a facut valva mariajul lui cu fiica ambasadorului Angliei la Bucuresti. Asa a devenit el englez, desi unii il mai considera rus, fiindca s-a format la Moscova (acum traieste la Lausanne). Multi il considera un stoic. Nu se uita in sala, ci doar in el. Barenboim se uita, ba chiar vorbeste de la pupitru cu spectatorii din primele randuri. Lupu pare total absent.

Oricum, l-a cantat pe Beethoven, Concertul nr. 4, pe un ton foarte sumbru, funebru. Ca si Barenboim pe Elgar (de altfel, accentele elegiace sunt legate de moartea regelui Eduard al VII-lea). Rafinamentul se va auzi la Sala Palatului ca o muzica de inmormantare. Asa cum nu s-au auzit partile de pianissimo, in care Lupu este un as. Cum la fel de prost s-a auzit si “Vals trist” de Sibelius, cantat la bis de Barenboim. Dar cel mai jenant a fost momentul cand cei doi au cantat Concertul nr. 10 pentru doua piane de Mozart.

Fineturile si perfectionismul sunt imposibiul de sesizat in acustica Salii Palatului. Cu adevarat, Lupu si Barenboim ne-au oferit o lectie de efemeritate, conform teoriei lui Barenboim. Am avut din nou o atmosfera silentioasa, de ingropaciune. A murit cineva? Politrucii au umplut ochi, cu tot familionul lor, loja lui Ceausescu si nu dadeau semne de duca. Dupa cum, cu o seara inainte, Nastase si Iliescu tronau in aceeasi hulita loja. Ca si noul ministru al culturii, Daniel Barbu, o aratare, fara nici o legatura cu cultura, cu muzica, dovada aberatiile pe care le-a rostit la conferinta de presa care a precedat deschiderea concertistica a festivalului. 

El nu stie ca de pe acelasi scaun am avut mereu promisiuni. Ce ne-a promis Iorgulescu, nu incape intr-un volum. Si Barbu e politruc, vorbeste mult, ii place sa se asculte. Am inregistrat deja ca a promis o sala noua, adecvata muzicii culte. Viorel Cosma a spus ca in 1958, la editia inaugurala a festivalului, s-a promis ca, la editia urmatoare, va fi sigur o noua sala de concerte. Si la editia 1961 au fost nu una, ci trei, Sala Palatului, Sala Radio si Sala mica a Palatului. Pe care le foloseste si acum festivalul “Enescu” din plin.

Inclusiv sala Ateneului. Fiindca altele nu sunt. Stie Barbu ce a spus Oprescu acum doi ani? Ca va face o sala noua, Templul muzicii, propus de Zubin Mehta! Asa a spus si acum, ca editia din 2015 va avea o sala noua, apoi a intins-o.

Cine-i mai crede pe acesti perversi? Minciuni cusute cu ata tricolor. Acesti oameni sunt o rusine, nu ar trebui sa se arate in astfel de medii, oricum, ei nu au de a face cu arta, cu muzica. L-am cunoscut pe Michael Bloomberg, primarul New York-ului. Asa se comporta? Asa vorbeste? Dar la romani, totul se amesteca. Politicienii n-au masura. Enescu e un pretext pentru ei. Sunt unsi cu alifiile puterii, iar intr-un festival de muzica culta acest lucru pute. Bine ca am scapat de rusinea aplauzelor intre partile unui concert sau unei simfonii. Si asta datorita lipsei lui Basescu, care ar fi dat tonul. Ceilalti politicieni au fost cuminti. Asteptau sa se termine. Insa nu s-au putut abtine sa nu foloseasca telefoanele mobile. S-au jucat. Nu le-a placut Elgar. Ar mai fi vrut Rapsodia, dar nu cantata de nemti.

*
Indiscutabil, Barenboim nu are coarda pentru Enescu, nici n-ar putea, atata vreme cat e departe de isihasm. Ba el spune ca Enescu este „prea modern pentru conservatori si prea conservator pentru moderni”, iar o piatra de moara ar fi Rapsodiile, care pun in umbra adevarata sa creatie. Asa cum pentru Bernstein este West Side Story. Dar Enescu nu este nici modern, nici conservator. El face muzica. Muzica adevarata. Care nu are timp. Asa cum nu spunem despre un psalm ca este modern sau conservator. Putem spune asa ceva despre un psalm de David sau Arghezi?

Nici Radu Lupu nu cred ca are aderenta cu Enescu. Din fisa lui nu reiese ca ar fi facut minunile Luizei Borac, care i-a interpretat si inregistrat integral sonatele. Nu cred ca el a cantat nici una dintre ele, desi in 1967 castigase concursul “George Enescu”. Presedinta juriului fusese Nadia Boulanger, anterior, profesoara lui Barneboim.

Coincidente semnificative. Dovada ca ei vin la Bucuresti impreuna, desi Radu Lupu a declarat ca nu va mai veni la Bucuresti atata timp cat festivalul se desfasoara in Sala de congrese a PCR. Si totusi a venit. Si a cantat doua seri la rand chiar in aceasta sala. Oare de ce?

Cu siguranta, Radu Lupu nu l-a descoperit pe Enescu, ce pacat! Dar se comporta ca el, adica o face pe modestul, cultiva stari isihaste, fara sa stie ce e isihasmul, fara de care Enescu nu poate fi inteles. Enescu intra intr-o chilie cand incepea sa cante, fiindca el practica cu adevarat trairea isihasta, mostenita de la bunicul sau din Zvoristea. Mi-e teama ca Lupu mimeaza misterul, fiindca a te preface ca nu esti in Sala Palatului si a canta doar pentru tine, este o farsa.

Asadar, nici muzica, regina linistii sufletesti, nu mai are liniste, a inceput sa aiba o coasta politica, implicit sa depinda de interese pecuniare. Dovada ca cei doi ilustri invitati nu au permis transmiterea evolutiei lor pianistice. Si camerele de televiziune au stat moarte. Banul si-a pus in mod radical pecetea si pe Romania. Nu vorbim de faptul ca festivalul “Enescu” are in interior zeci de moase, de toate culorile, ca niste lighioane gata sa-l confiste, dar profitorii misuna si pe din afara.

Categoric, festivalul este politizat. Vom arata cum si in ce fel in contextul in care Emil Constantinescu spune ca azi, in Romania, “exista o securitate noua, mai periculoasa decat cea dinainte”, in contextul in care premierul si presedintele se acuza reciproc, fara rusine, de minciuna si coruptie. Ei nu se gandesc la popor, sa colaboreze, sa-si uneasca fortele, sa scoata caruta din noroi, dimpotriva, se gandesc cum sa-i mai fraiereasca pe romani, sa le fure voturi. Si le culeg de peste tot.

Iar festivalul “Enescu” este singurul eveniment pozitiv din Romania, pe care nu si-l permite nici o tara bogata. De aceea, el este o vaca de muls. Nori intunecati se vad plutind pe cerul sau, candva, senin. Situatia este “fluida”, asa cum spunea Barenboim despre conflictele din Orientul Mijlociu.

Dovada ca la Gala de deschidere a fost aglomeratie de politicieni, ca la inmormantarea unui tigan imparat, in frunte cu formalul (caci e suspendat si demis prin Referendum) presedinte al Romaniei. Mai trebuia “Valsul trist” de Sibelius sau o sonata de Schubert cantata de Radu Lupu.

Vom avea timp sa adastam asupra festivalului, sa-i degustam splendorile si strofocarile. Avem in fata un maraton muzical. Sa speram totusi ca muzica va prevala in fata culiselor, a caror presiune trebuie ignorata.

de Grid Modorcea - 1634 afisari
 
         
 
4.0 - 2 voturi
 

Alte evenimente

Arhiva Ultima Ora