Green Hours. Istoria fenomenului, explicata de Voicu Radescu

Adaugata 2017-03-13, la ora 17:06:43
Green Hours. Istoria fenomenului, explicata de Voicu Radescu „Green”- ul este un loc cu tradiție in punerea in scena a diversitații culturale. Pentru a ințelege fabuloasa istorie a acestui loc, intotdeauna aproape de nuanțele din cultura, am vorbit, pe larg, cu Voicu Radescu, omul din spatele fenomenului „Green Hours”. „Green Hours” este și casa pentru Teatrul Luni, pionierul teatrului independent romanesc.

Voicu, cum au fost acești douazeci și unu de ani de Green Hours?

Daca n-aveam aventurile de acum cațiva ani – nu știu daca ești la curent (n.r. – Voicu Radescu a fost arestat pentru o zi in urma cu trei ani – varianta sa despre acea situație poate fi citita aici)… Chestia aia care m-a lovit foarte tare, ca un upercut. Daca n-ar fi existat, aș fi fost poate mai pozitiv acum – poate ca și asta m-a schimbat un pic. Timpul a trecut foarte frumos, in sensul ca de unde traiam mai mult de unul singur, eu fiind o ființa sociala, brusc am activat social, nu ca individ…

…ai facut o comunitate.
Da, s-a creat o comunitate, ceea ce se pare ca mi-a priit și personal – m-am simțit cel mai bine și de importanța sociala a chestiei asteia, atata cata e, nici nu mi-am dat seama in primii ani. La prima deplasare in care am fost cu ceva de aici, am plecat cu Johnny Raducanu și cu Teodora Enache in Elveția, o deplasare organizata de Pro Helvetia. Gabriela Tudor (fosta soție a lui Cosmin Manolescu) mi-a spus: „Voicu, aș vrea sa mergi, sa facem un spectacol in Elveția. E important ceea ce faci tu, nu e numai frumos…”. Și atunci am inceput sa ma uit și eu la mine un pic mai din lateral, și la ce se intampla aici, și in afara de faptul ca am trait civilizat ani de zile facand chestii aici, de aici mi-am caștigat o viața corecta, nu exagerata, m-am bucurat ca e mai mult decat atat.

Cum e Green Hours acum? Are și concurența puternica – inainte nu exista treaba asta.

Da, iarași n-am realizat; eu, nefiind bun in zona asta comerciala, nu realizam ca, de fapt, o parte din lejeritatea cu care mergea inainte Green-ul era datorita faptului ca era cvasi-unic. Cam cand mi-am dat seama ca e o unicitate și ca asta il ajuta au inceput, deja, și alții sa faca și jazz – jazz mai rar; prima chestie cu jazz din București a fost Laptaria (n.r. – „Laptaria lui Enache”), sa speram ca o s-o reia acum. Acolo a fost prima chestie, struțo-camila, de alimentație publica cu live constant. A doua a fost a noastra, dupa care mai erau incercari – Café Indigo, pe langa Poliția Capitalei și cinematograful…

Eforie?

Da, Eforie. Dar Green a mers cel mai perseverent, asta fiind o insușire a mea, despre care cred ca e o calitate. Cert e ca n-am resimțit concurența foarte puternic.

Dar acum o resimți?

Acum situația e atat de speciala, ca timp de trei ani și ceva practic n-am mai fost aici decat cu numele și forțandu-ma, repet, prin perseverența – chiar daca spațiul nu era al meu –, forțandu-ma sa fac evenimente aici. Pe chestia asta am invațat sa mai facem și in alte parți, am creat programul „Green Hours itinerant”, tocmai in ideea: „Hai sa nu moara Green Hours!”, sa-l plimbam in alte parți daca e nevoie ca sa traiasca! Acum, de un an de zile, colaborez in mod deosebit cu Muzeul Țaranului Roman, și, abia de acum – aș putea spune ca din februarie-martie –, a inceput Green-ul sa se ridice din nou. Suntem la 70-80% din capacitatea pe care o acea in momentul punch-ului primit acum trei ani jumate, in iulie-august 2012.

Cum te-a afectat acea perioada?

Foarte dur – și psihic, și material, indiscutabil, pentru ca brusc n-am mai avut incoming, cvasi-deloc; și psihic e nasol sa primești așa o chestie, nefiind pregatit.

Și cum ai depașit-o?

Foarte mult cu ajutorul celor din jur, cu prietena mea, care m-a ținut, și cu speranța asta ca voi reveni.
Pana la urma, intamplarea de atunci a fost un pas inainte?
Da, poate. Sa vedem daca a fost un pas inainte.

VOICU RADESCU NU ERA UN SPECTATOR FANATIC DE TEATRU


Și cu Teatrul Luni, care e povestea?
La fel de intamplator ca și cu jazz-ul.

Erai un spectator de teatru, mergeai la teatru?

N-ai cum sa zici asta, cand eu practic am fost plecat cincisprezece ani din București – am fost ani intregi pe șantiere, la Canal, exacavatorist, și alți ani pe munte, cu geologii –, deci poate ca ajungeam de doua-trei ori pe an. Aveam legatura cu teatrul in mod firesc, pentru ca fratele meu, Vlad Radescu, era actor și ma interesam ce se intampla.

El era la Tirgu Mureș.

Da. Dar daca avea vreo deplasare in București veneam și eu.

Pana cand a ramas acolo?

A venit in ’94 in București, a fost la Nottara, dupa care a plecat iar la Tirgu Mureș pentru doi ani, și acum e in București. Acum nu mai joaca, e profesor la Hyperion, apare in filme. Și, cu teatrul, cred ca gustul a ținut și de lecturi: teatru am citit, dar de mers, nu prea mergeam. Cand eram puști, mai mergeam– stateam langa Bulandra –, dar nu ca un pasionat, ci ca un spectator oarecare, din cand in cand.Și cumnata mea – Mihaela Radescu – e tot actrița. In’96-’97 au venit niște tineri la noi, la Green, și au facut niște scurte break-uri actoricești, scurte acting performances, și au mers – au placut și publicului, ne-au placut și noua. Bughi Dumitrache și Dragoș Bucur: prima scena pe care au evoluat a fost culoarul de jos din Green, unde faceau mima și pantomima. Apoi, fratele meu mi-a facut cunoștința cu Maia Morgenstern și mi-a venit ideea atunci; am vorbit cu el, m-a prezentat și m-am dus sa o intreb daca n-ar face un spectacol aici. Atunci s-a declanșat. Apoi a mai venit ea cu un spectacol, cu Coca Bloos, cu Mihaela, cumnata-mea, și apoi au inceput sa napadeasca.

Era rentabil financiar?

Am avut o șansa in perioada aceea, ca ma remarcase Connex-ul și aveam o sponsorizare de vreo 500 de dolari pe luna, ceva de genul acesta. Cand am deschis teatrul imi aduc aminte ca ii plateam cu 100 de dolari pe actori.



 

continuarea: http://caleido.ro/green-hours-istoria-fenomenului-explicata-de-voicu-radescu/


de Revista VIP - 7332 afisari
 
         
 
3.0 - 9172 voturi