Deschid televizorul, ma ingrozesc; rasfoiesc ziarele, ma sochez; merg printre oameni si ma crucesc… In ce lume am ajuns sa traim? Peste tot pe unde te uiti este numai tristete, oameni mereu nemul­tumiti, dar care nici nu fac nimic pentru a-si schimba soarta; poate, pina la urma, nici norocul nu e de partea lor… Cind am intrat la liceu, gindeam asa: am opt ani la dispozitie (patru de liceu si patru de facultate), cu siguranta lucrurile se vor schimba, sint convinsa ca eu voi trai, alaturi de familia mea, intr-un sistem nou, in care toate lucrurile vor fi puse la punct! Anii au trecut si am ajuns sa am familia mea, iar mai nou, de cind ma gindesc si la un copil, aproape ca ma panichez. Lucrurile merg mai prost decit acum opt ani. De ce sint atit de putine proiecte si teatre? De ce in afara lucrurile se intimpla altfel? Cu toate acestea, eu chiar am fost norocoasa si am luat parte la niste proiecte de amploare. Multi prieteni m-au intrebat de ce nu plec in Occident. Am altii care deja s-au dus sa-si incerce norocul. Eu vad lucrurile in felul urmator: de ce m-as duce sa ma chinuiesc in tara altuia, cind in tara mea am familia si prietenii? Nu ma pling, nu as avea de ce; pina la urma, am o viata frumoasa, ala­turi de cei dragi, si numai 25 de ani, dar, orisicit, ma intreb de ce nu evoluam, ca popor?! Ma duc in parc si vad mamici care scuipa seminte chiar linga propriul lor copil; atunci de ce ma mir cind vad pustani care fac acelasi lucru? Am senzatia ca sintem un popor al contrastelor: multi nu au ce minca, dar fac zece copii; altii locuiesc intr-o garsoniera, in Ferentari si, cu toate astea, au masini de lux la scara. Regulile elementare de politete par sa fie de mult uitate in Romania; ma urc in autobuz si nu vad pe nimeni care s-ar deranja sa cedeze scaunul unui om in etate. In plus, nimeni nu se mai saluta in lift.
De ce trebuie sa vad peste tot numai nuditate? De ce se dezbraca, cu atita usurinta, fetele astea tinere si fara prea mult creier? Pina la urma, pentru ce o fac? De ce nu se realizeaza emisiuni cu oameni de valoare, fie ei de cultura sau, pur si simplu, persoane care au facut ceva cu viata lor, de la care poate as avea ce sa invat? De ce trebuie sa citesc intr-un ziar despre o actrita foarte talenta si draga mie, care, la virsta de 30 de ani, trece prin momente grele si simte ca in orasul acesta al nostru nu vede luminita de la capatul tunelului? Stiu, probabil ati spune: „Hai, revino-ti, sint atitia oameni cu probleme, iar tu stai si bati cimpii despre una si alta!“. Pai tocmai asta e treaba, ca in alta parte vezi oameni de virsta a doua, care isi permit sa mearga la un restaurant, macar o data pe luna. In schimb, haideti sa luam, la intimplare, oameni cu o situatie materiala medie, sa vedem citi dintre ei au mai iesit la restaurant, in ultimii ani? Cind si-au permis luxul acesta? Vreau ca lumea sa isi recapete optimismul si sa se bucure de lucruri marunte, caci viata nu inseamna apartament in bloc rezidential, masina ultima fita, vacante si posibilitatea de a ne permite orice... Putem oricind sa fim mai buni si mai generosi din putinul nostru, sa ne luam iubita sau iubitul la o plimbare in parc si sa ne bucuram, sa renuntam la masinile scumpe si sa incepem sa mergem cu metroul. Pina una, alta, sa nu uitam sa fim multumiti cu ceea ce am primit pina acum, caci, spre deosebire de altii, vedem lumina zilei. Ne putem bucura de orice… mergem, simtim, intr-un cuvint: traim! In rest, le doresc tuturor celor care si-au facut timp sa citeasca micile mele rindulete, un 2011 plin de bucurii si, mai presus de orice, sanatate, ca daca o avem pe asta, restul vine de la sine!