Toate povestile incep cu a fost odata, ca niciodata, ca daca nu ar fi nu s-ar povesti. Iata ca povestea noastra incepe, astazi, la Tar­goviste, cu un baietel cutreierand, poate ca alti copii de varsta lui, pe stradutele incarcate de povestile de la curtea domneasca, de umbrele intelepte si inca vii ale lui Mircea cel Batran, Vlad Tepes sau Constantin Brancoveanu, de glasurile copiilor jucand „Tara, tara vrem osteni“ sau de amintirile oamenilor din im­prejurimi. Poate ca umbra Turnului Chindiei care domina anotimpurile, poate istoria acestei asezari, poate inima unei mame sensibile la trecut sau poate ca, toate acestea la un loc, au facut ca numele ce i s-a dat acestui copil sa fie Vlad.

Timid, baietelul din po­ves­tea noastra a inceput sa des­co­pe­re, alaturi de profesoara Mariana Luca, forta nebanuita a unei personalitati cultivate in preajma si alaturi de cei care i-au fost si au ramas prieteni adevarati si astazi.
Vlad Mirita avea sa in­cea­pa cu adevarat calatoria spre redescoperirea de sine odata cu o intamplare din Bucuresti, pentru ca, nu?, aproape toate drumurile duc la Bucuresti.

Alaturi de corul caruia i se alaturase baietelul nostru, acum trecut de prima ado­les­centa, a plecat, la rugamintea unei prietene, sa colinde pe cineva. „Ingerul meu in­dru­ma­tor“, cum ii spune Vlad, nu era nimeni altul decat Cor­ne­liu Antoniu Fanateanu. Si cum, vorba aceea, pana la 20 de ani stam alaturi de ma­estru si invatam, pana la 30 con­tra­zi­cem tot ce spune maestrul, du­pa 30 plecam in lume si la 60 revenim la maestru, Vlad se gandeste cu bucurie vie la „mosu’“, cum se autonumeste cu zambetul pe buze maestrul Fanateanu. In toti anii in care i-a urmarit fiecare pas catre de­sa­varsirea carierei, Fana­tea­nu a avut grija sa-i presare as­cen­siunea cu sfaturi care i-au folosit, uneori, pe tot par­cursul vietii... „Maestrul de fiecare data are «tolba plina» cum ii spune chiar el... Tolba cu povesti - cu sfaturi - care vin firesc din bogata sa ex­pe­rien­ta de viata - innobilata de o dragoste parinteasca pentru noi, ucenicii lui. Totusi, poate primul sfat si cel mai im­portant, care mi-a ramas in minte, a fost: «Nu cauta banii, ci preocupa-te intai de me­se­rie, si banii vor veni singuri fara sa-i cauti tu» - si este un sfat valabil in orice domeniu cred si, mai mult, un sfat pe care ar trebui sa-l urmam cu totii, mai ales acum, in zilele acestea de prea multa graba si cam putina performanta“. Cel mai important om in dez­voltarea sa, maestrul i-a fost antrenor, confident, pri­e­ten, tata si bunic. Astfel, pri­mii pasi se indreptau spre scena Operei Romane.

Alaturi de Smaranda Mor­govan, care l-a condus la au­di­tiile pentru solisti, cu ajutorul directorului de atunci al Op­erei Romane, Catalin Ionescu Ar­bore, cu acea licarire de talent care l-a facut pe acesta din urma sa il angajeze, desi nu avea studii de specialitate (ter­minase ASE-ul), Vlad isi ince­pea cariera de solist al Ope­rei Romane. „La ince­pu­tul anului 2006 s-a organizat o auditie informativa, unde au cantat mai multi solisti - si in afara de mine, toti erau foarte bine pusi la punct si cu un repertoriu adecvat. Eu am venit la insistentele Sma­ran­dei Morgovan (sufleur la ­Opera Nationala Bucu­resti), care ma ascultase la Con­se­r­vator in actul 4 din Otello (G. Verdi). Nefiind stu­dent la Con­servator - o ajutam pe Laura Ta­tulescu (astazi Mor­govan), soprana operei din München, sa-si dea examenul de sfarsit de an. Morgovan a insistat si la di­rec­tor si a incercat sa ma con­vinga sa vin sa ma asculte. Asa ca am venit si am cantat „Niun mi tema", ultima arie a lui Otello pe care o stiam de la examenul de la Conservator. Cand am fost intrebat daca mai stiu vreo arie - am spus ca nu mai stiu niciuna si atunci a venit intrebarea «altceva, ce mai stii?», iar eu am raspuns, ins­­tinctiv, Granada - fara sa rea­­lizez ca nu o stiam decat cu partitura in fata - asa ca am inceput si imediat mi-am dat seama ca nu pot s-o continui. Asa ca m-am balbait - imi venea sa intru in pamant de ru­sine, dar am trecut peste mo­­ment. Le-am explicat ca pot interpreta numai cu partitura, dar m-a luat gura pe dinainte“, re­me­mo­reaza ar­tis­tul in­ce­pu­tu­rile i­n muzica. Pana la urma, Ca­talin Ionescu Arbore i-a facut contract de colaborare si peste cateva luni s-a angajat, o rea­lizare pentru care i-a ram­as recunoscator pana in ziua de astazi.

Prietenii i-au fost, alaturi de indrumatorii sai intr-ale mu­zicii, unii dintre cei mai im­portanti piloni ai evolutiei din punct de vedere artistic si per­sonal. „Prietenii mei sunt asa, fiecare cu specificul lui... Unul dintre acestia, cu sfatul potrivit la timpul potrivit si sa­ritor, este Alex Ciucu. Altul este foarte muncitor si mereu op­timist si cu zambetul pe bu­ze, dar, cei mai multi dintre ei sunt credinciosi - fapt ce ii in­no­bi­leaza... Parintele Arsenie Papacioc il cita, la randul sau, pe un calugar care vorbea cu un baiat - si baiatul spunea ca so­tia lui este frumoasa, iar ca­lu­garul a pus pe hartie un «0». Apoi ca sotia lui este gos­po­di­na, si calugarul a pus inca un «0». A adaugat ca sotia lui era si frumoasa. Si pe hartie a urmat inca un «0». La final, tanarul a adaugat: «Sotia mea este credincioasa». Atunci, ca­lu­garul a pus un «1» in fata ze­ro­u­rilor - si a spus: «Iata, deci, cre­dinta da valoare sotiei tale si celorlalte calitati ale ei...». Asa se intampla si cu prietenii mei - cei mai multi sunt credinciosi si asta potenteaza toa­te celelalte aspecte ale per­so­na­litatii fiecaruia“, a ex­pli­cat Mirita.

Dincolo de intrebari, di­n­colo de raspunsuri, transpare dra­gostea lui pentru Ro­ma­nia. Impresionat de cu­vin­tele lui Nicolae Steinhardt – „Eu n-am cerut sa ma nasc roman, am avut noroc“, ne-a im­par­tas­it cum plimbarile cu caii pe muntii Romaniei il fac sa re­des­copere pagini din istorie. Pen­tru ca acum omul din po­vestea noastra vede si cu ochii mintii, si cu ochii sufletului. „Imi vine sa rad, pentru ca imi aduc aminte de regizorul Ale­xander Hausfater - cu care am lucrat pentru un spectacol la Opera - si a fost intrebat intr-o emisiune pe un post TV de 1 Decembrie: «De ce trebuie sa-ti iubesti tara?». Iar el, care este o figura si jumatate - a raspuns in stilul caracteristic: «Daca nu iti iubesti mama si tara, inseamna ca esti debil min­tal». In ciuda impresiei ge­ne­rale, fals create acum, tara asta are si a avut, si sunt con­vins ca va da si in viitor, oa­meni grozavi... Avem un pa­mant foarte fertil - un relief ex­tra­ordinar - credinta noas­tra ortodoxa care curge prin toata istoria si o insufleteste, cre­dinta asta care a format ca­ractere ca sfantul voievod Ste­fan, care a domnit 47 de ani, sau sfantul martir Constantin Brancoveanu, care s-a jertfit pen­tru credinta de tara im­pre­u­na cu cei patru fii ai sai si cu sfet­nicul Ianache... Si cate exem­ple mai sunt.... Cum sa nu te consideri norocos sa te nasti aici?“.

Sufletul, acel invelis al ­cor­pu­lui, care ne face sa trans­cen­dem dincolo de aparente, care ne ajuta sa continuam ca­la­to­ria inspre sine, sufletul este cel care transpare in fiecare cli­pa a intalnirii cu Vlad. Sa vezi cu sufletul este noua eta­pa pe care omul a inceput-o. Asadar, cu sufletul deschis spre o familie si copii, Vlad incheie simplu, spu­nandu-ne ca stie Dumnezeu mai bine ce i-a pregatit.

A fost odata astazi un ba­ie­tel, a fost odata astazi un te­nor, a fost odata astazi un om man­dru ca este roman, a fost oda­ta astazi un mare iubitor de cai si de natura, a fost odata as­tazi un om care L-a des­co­perit pe Dumnezeu si a stiut sa ii asculte sfaturile, a fost oda­ta astazi, ieri si maine intr-o clipa Vlad Mirita...