Antropologia este, de multe ori, confundata de catre cei care nu au gasit cele mai exacte informatii cu o tehnica oculta. Despre antropologie si despre cum ajungi sa cercetezi societatile pornind de la aceasta stiinta, am discutat cu profesorul Vintila Mihailescu, autor a numeroase articole si studii in care persona­jele principale sint oamenii pe care linga trecem de multe ori pe strada, dar carora nu ne pricepem sau nu avem rabdarea sa le aflam povestile de viata.

Aceasta stiinta are o latura teoretica foarte dezvoltata, dar si o latura practica. Dvs. ati facut foarte mult teren si ati publicat in articolele din Dilema veche si in studii impresiile pe care le-ati cules. De ce ati fost atras de partea aceasta practica?
Aici cred ca este o distinctie pe care o folosim inca, din pacate, in invatamint si care nu este foarte utila: teoria pe de o parte, practica, pe de alta parte. Este ca si cum in meseria de chirurg avem o parte teoretica si o parte practica. Chirurgie la tabla nu exista. Asa este si cu antropologia. Antropologie fara teren nu exista. Este normal ca dupa aceea sa te gindesti ce-ai facut. Chiar si chirurgul, dupa ce a operat sau in timp ce opereaza, se gindeste ce a facut bine, ce inseamna aceasta si asa mai departe.

Dar nu sint unii antropologi care pleaca in Africa si dupa aceea scriu?
Aici gresiti. Se intimpla ca antropologii sa se lege de un anumit teren, dar regula de formare este de minimum doi ani pe teren. Pina atunci nu discutam, pentru ca nu au ce sa spuna, iar corpul profesional ii sanctioneaza. Intr-adevar, uneori se leaga de oameni si revin in aceleasi locuri.

Nu este riscanta revenirea in aceeasi zona?
Este riscant intr-o anumita masura, in care poti sa te lasi furat, sa iti restringi tu insuti domeniul de studiu. Mergi in Maramures si nu vezi decit Maramuresul. Daca mergi in Maramures si vezi fenomene sociale care sint mult mai largi in timp si spatiu, atunci nu este niciun fel de risc.

V-ati gindit vreodata sa faceti o munca de birou?
Nu toti medicii buni sint si chirurgi pe masura. Aici este o componenta vocationala foarte importanta: poti sa faci antropologie sau nu. Un motiv l-am spus: esti departe de casa, de familie, de colegi, o bucata lunga de vreme. De aceea, rata de suicid si cea a divorturilor este mai mare printre antropologi, decit in restul stiintelor umane. Acesta este unul dintre riscurile meseriei. De cealalta parte se afla insa pasiunea, care este foarte simpla: placerea de a comunica. Pare evident: orice om stie sa vorbeasca, dar nu orice om stie sa comunice si mai ales nu orice om stie sa asculte. Daca exista o arta a antropologiei, aceea este de a sti sa asculti, de a-i da celuilalt sentimentul ca este o persoana importanta, ca pina la el n-a mai spus nimeni asa ceva. Pe scurt, sa il pui pe celalalt in situatia in care sa-ti povesteasca mai mult decit ar spune la o prima vedere, catre un jurnalist, sa zicem. Si mai este un lucru foarte important. Daca sociologul are intre el si teren un obiect care se cheama chestionar si care il impiedica sa puna si alte intre­bari (orice abatere este eroare), pentru antropolog, propria persoana este principalul instrument de lucru, pentru ca el, ca persoana, trebuie sa se apropie de oameni. Este foarte greu sa desparta pina unde este partea profesionala si unde incepe partea emotionala. Antropolog esti 24 de ore din 24. In fapt, citeodata esti obosit. Suicidul este o extrema. Cealalta extrema este sa ramii de tot in comunitate. Sint cazuri de antropologi care au devenit bastinasi. Retragerea in comunitati foarte inde­partate este si o tendinta a multora dintre membrii comunitatii moderne.

Poate fi si un fel de downshifting (n. red. - alegerea unui stil de viata sim­plu, departe de cerintele unei lumi hipertehnologizate), dar antropologia se practica intre aceste doua extreme. Exista riscurile meseriei pentru orice fel de meserie. Totul este sa gasesti calea de mijloc. Folclorul nu a disparut. Dimpotriva...

Ati gasit antropologi printre studentii dvs.?
Dintre cei care vin la masterul de antropologie, la concurs, iti dai seama nu atit de cunostinte - astea sint mai putin importante, mai ales ca nu au de unde sa le aiba -, ci de curiozitate. Incerci sa simti o motivatie, dar poti sa o simti sau sa o simti gresit. Proba propriu-zisa este la primul teren, cind unii spun: asta-i antropologia? Daca stiam… E umilitor, e greu, e plictisitor. Nu aflu nimic. De ce sa ma rog de amaritul asta care imi da cu tifla? O treime – e clar – i-am pierdut. Dar exista si situatia cealalta, oameni care vin din domenii foarte diferite, cum ar fi economia, care este o chestie mult mai calculata, precisa, si care au revelatia terenului si, prin teren, a propriei persoane. A, asta voiam sa fac, dar nu stiam!

Deci se poate sa aiba mai tirziu in cariera revelatia antropologiei?
Ceea ce vine doar pe cale livresca: pentru cei care au auzit de antropologie, fantasmele sint, de multe ori, incredibile, potrivit carora antropologia ar fi un fel de zen, s-ar ocupa de dezvoltarea personala, ar fi cheia visurilor, tot ce vrei… Aceste fantasme exista din belsug, iar la prima confruntare cu terenul, cad. Se aleg apele: cei care au un fel de vocatie si cei care nu au. In categoria aceasta sint zeci de studenti care au urmat cariera de antropolog, dar si-au continuat studiile in strainatate. Unii sint din Macao, din Alaska. Altii sint in tara, dar foarte putini.

De ce credeti ca este interesant spatiul romanesc pentru o cercetare antropologica?
Intii si intii, trebuie sa fac o precizare. Antropologia s-a nascut in contexte imperiale si din necesitati imperiale, de gestiune a coloniilor: ce facem cu astia, ca nu prea pricepem nici ce limba vorbesc, nici ce-i in capul lor, nici ce fac?! Trebuie sa-i studiem ca sa putem sa-i guvernam. Si asa a aparut antropologia. Cum Romania sta mai prost la capitolul imperii, s-a studiat pe ea insasi. Spatiul romanesc era foarte interesant, in comunism, pentru anumite motive, iar acum pentru alte motive. In comunism nu prea exista antropologie, dar era interesant, pentru ca ne permitea sa mergem dincolo de imaginile impuse de partid si stat. Facind teren, aveam acces (atit cit aveam!) la viata reala dincolo de ideologie, de clisee. Acum – poate sa sune foarte cinic – intreaga societate romana este un experiment. Se intimpla atit de multe lucruri, cu atita viteza si cu atitea drame sociale, incit, din punctul de vedere al celui care le analizeaza, este o materie prima absolut extraordinara. Sintem intr-un moment in care se articuleaza o societate traditionala, cu societatea comunista, cu o societate capitalista de piata si cu o ideologie postmoderna. Deci sintem calare pe vreo doua secole. Si totul se fierbe in oala momentului.

Credeti ca mai este posibil folclorul? Se spune ca, odata cu venirea comunismului, s-a nivelat totul si a disparut.
Aceasta este o intelegere total gresita a ceea ce inseamna folclor, ca se opreste la Alecsandri si Maria Tanase. Nu este adevarat. Folclorul este productia anonima a unei societati. Exista folclor urban. Sa nu ne imaginam ca toata productia folclorica de acum 100 de ani era de calitate. Ceea ce stim noi ca este folclor este ceea ce niste specialisti au selectat ca fiind valoros si am ramas cu ideea ca doar asta exista. Ceea ce consideram a fi folclorul este o selectie a folcloristilor si nu este cultura populara in intregimea sa. Pe de alta parte, o societate continua sa isi creeze propriul folclor, doar ca nu mai este un folclor la coada vacii, ci un folclor la coada la mall. Abordarea obis­nuita este tocmai ca folclorul este legat de sentimentul de mindrie. Se confunda folclorul cu patrimoniul. Sigur ca folclorul de secol XXI nu are aceleasi expresii ca acum 200 de ani. Noi am ramas atasati unei antologii a folclorului de acum 200 de ani si acesta este reperul. Dar realitatea din spatele acestei antologii a cam disparut. Daca cineva incearca sa culeaga aceste piese de folclor pe viu, nu cred ca le-ar mai gasi. Ca s-a pierdut ceva – este evident. Orice transformare inseamna si o pierdere. Ca ne pare rau, ne pare rau. Cum ne pare rau si dupa bunici, nu? Dar, pe de alta parte, apartine legii firii.