Initialele mele sint CRAI, desi nu sint unul. Putini stiu ca ma cheama Roxana Andreea Isabela. Si Ciuhulescu. Nici nu-mi incape tot numele in buletin. Ai mei s-au gindit, probabil, ca o sa fiu foarte inalta si trebuie sa am cite un nume pentru fiecare 50 de centimetri din corp. Asta este… Mama a vrut sa ma cheme Roxana, tata m-a vrut Isabela, iar apoi s-au gasit si nasii pretentiosi, sa-mi mai spuna si Andreea. M-am hotarit ca fetita mea va purta un singur nume, Ana, dar tata-sau a vrut si Cleopatra, iar nasii au zis ca neaparat trebuie s-o cheme si Christiana cu „Ch“, ca-i mai pompos. Mda, soarta, sa zicem… Culmea este ca, din intreg numele lung de doi metri, ai mei imi spuneau Motu si asa mi-au zis pina la 18 ani. Cind eram deja adolescenta, o rugam pe mama sa nu ma mai strige asa, macar in public, fiindca imi era rusine. Pentru ea eram inca fetita, desi, fie vorba intre noi, niciodata n-am fost prea mica. Nici in scutece nu incapeam de lunga ce eram. Mama a primit un premiu, caci nascuse cel mai lung copil de la maternitatea din Pucioasa.
Primul meu serviciu a fost la Gelsor, iar seful de acolo mi-a zis „Doi si-un sfert“. Si uite asa m-am ales cu alta porecla. Noroc ca am lucrat acolo doar trei luni si am scapat de ea repede… Am invatat multe la Gelsor, dar am plecat pentru ca eram terorizata de o colega. Muncesc de la 18 ani; cum am terminat liceul, m-am angajat. Apoi am lucrat la Done, ca manechin in vitrina. Ma amuzam foarte mult; oamenii se holbau la noi, apoi se speriau. Mai tirziu, am lucrat ca barman la Terminus si mi-a placut mult acolo. In schimb, dupa sase luni m-am internat in spital. Noptile pierdute si-au lasat amprenta asupra mea si am cazut lata. Mi-au trebuit alte sase luni sa ma refac. Intr-un final, am ajuns sa caut, din nou, de lucru. Intr-o buna zi, am ciocanit la usa agentiei de impresariat a ProTV-ului, unde n-am facut prea multi purici, pentru ca m-am imbolnavit si… iar la spital. Sansa mea a fost ca directorul acestei agentii sa-mi deschida calea catre Pro TV, televiziunea spre care nici macar nu indrazneam sa tintesc. M-a trimis la casting si, mai mult in gluma, m-am dus. Nu credeam ca cineva se va uita la caseta in care eu bateam cimpii despre masini. Dar s-a intimplat sa am noroc si sa ajung in finala competitiei pentru cel mai rivnit post de la vremea respectiva. Cind m-a sunat producatorul sa-mi spuna ca am fost aleasa pentru ProMotor, am zis ca face misto de mine. Probabil ca el o fi zis ca-s nebuna; i-a luat ceva timp pina sa ma convinga ca am iesit cistigatoare. Soarta a fost buna cu mine… Acum, dupa 11 ani de Pro TV si 32 de viata, ma uit in urma si analizez: am facut exact ceea ce m-a taiat capul si nu regret nimic. Am un loc de munca ce imi place, am o familie frumoasa, sint fericita si… inca sint foarte tinara. Asa ca, probabil, mai am multe de facut. Sint mindra cind ma uit in oglinda, nu mi-e rusine cu mine si, mai mult decit atit, n-am uitat niciodata de unde am plecat.