Tudor Chirila a fost artistul verii care a trecut. Formatia Vama a scos acest hit, “Perfect fara tine”, imnul, chiar daca neoficial, al celor care știu ca povestea merge mai departe dupa orice despartire și ca intotdeauna va fi un drum care duce la mare. Recent, au recidivat cu „Zile fericite”, un featuring cu Guess Who, care se anunta deja revelatia iernii. Pentru Vama urmeaza pe 17 decembrie, de la ora 20.00, un mare concert la Sala Palatului din București. Se anunta concertul anului!, dar pana atunci, am stat cu Tudor Chirila la o bere (da, invidiati-ne!) și am vorbit despre betii, amintiri din copilarie, psihoterapie, politica, muzica clasica, dar și moderna, bani, jocul pe bursa, Caragiale. Despre femei insa, nu.

Tudor, facem un interviu?
Facem. Bai, știi ce invidiez eu la voi? Chestia asta - ca puteti face reportaje. Eu nu prea am cum, fiind persoana publica. Aș putea sa fac un reportaj in Sfantul Gheorghe, despre ce se intampla in afara lui Green Village.

Pregatiti concertul acesta din 17 decem­brie, de la Sala Palatului. Ce-o sa fie?
O sa fie bine. Multa muzica, sonoritati noi, vreo 200 de kilowati de lumini, 40 de sunte, un ecran imens, multa par­te video, coregrafie, dar nu te gandi la “Dansez pentru tine”, ci mai degraba la un teatru-dans, speram sa fie un show complet, care sa zguduie ceva in indivi­dul care privește. Sunt cateva momente cu care speram ca lumea va ramane cu ceva in minte. Stii cum se zice: un film mare trebuie sa aiba o scena memorabi­la. La fel, dintr-un concert bun trebuie sa-ti ramana in cap o imagine puternica.

Cel de anul trecut, “2012”, cum a fost?
A fost frumos, a fost perfect, a fost adevarat. Mi-e greu sa-ti spun cum a fost show-ul, dar cert este ca a fost atata schimb de energie intre noi și public incat a doua zi dupa concert ma simteam singur și fara rost. Lipsea ceva din mine. La concertul din 17 decembrie vom lansa și DVD-ul „2012” cu show-ul de anul trecut. In plus, va contine making of-ul concertului, cel mai exhaustiv și sincer interviu cu noi și, bonus, videoclipurile „Copilul care alearga catre mare” și „Perfect fara tine”

Sunteti printre putinii artisti din Romania care umpleti sala. De ce?
Poate pentru ca suntem sinceri cu noi și cu muzica noastra. Poate pentru ca sunt cateva cantece bune. Poate pentru ca facem show. Poate ca putin din toate.

La teatru, ce mai faci?
Repet o piesa a lui Israel Horovitz, Line. E un spectacol de teatru absurd in cheie comica despre eterna goana dupa locul intai, care, de fapt, nu exista. E un spectacol care s-a jucat 19 ani pe Broadway și 12 ani la Paris. Lucrez din nou cu mama mea, Iarina Demian, și cu patru actori talentati, Ion Grosu, Bogdan Talasman, Mariana Danescu, Irina Ungureanu. E un text formidabil. Eugen Ionesco a facut o prefata memorabila acestei piese, lucru care a contat la lansarea ei in anii ‘60. Speram s-o reprezentam la Teatrul Bulandra.

Intrebarea-clișeu: ce ai facut cu primii bani caștigati?
M-am intors din a98, de la primul meu film, pe care-l facusem in Austria, și la care am caștigat 7.000 de dolari, și asta era enorm, pentru ca eu nu vazusem atatia bani in viata mea!, și din banii aștia i-am cumparat lui taica-miu discuri cu muzica clasica. Aveam 24 de ani, iar 7.000 de dolari erau bani, nene!

Cumparai un apartament.
Crezi?

„Eram și prost, cu mintea numai la prostii”
Pai, cam așa.
Eram și prost, ca dovada, ca daca eram baiat deștept cumparam, dar eram cu mintea numai la prostii. Jumatate i-am cheltuit in Austria. Și din primii mei bani i-am cumparat lui tata Rahmaninov și Flautul fermecat. Știam ca astea ii vor placea. I-am luat Concertul Doi de Rahmaninov. Ma pricep, chiar nu vorbesc despre ce nu ma pricep. Imi arde buza sa fac un comentariu politic, imi arde buza sa i-o trag lui Ponta așa cum vreau eu, știi? Atunci cand o sa ma simt cu destul de multe argumente, cand o sa am ceva care sa fie mai mult decat o revolta adolescentina, care și aia e justificata, fata de cum merg lucrurile, i-o dau. Bine, la Ponta nu trebuie sa fii un fin cunoscator politic, e de-ajuns sa știi putina psihanaliza ca sa poti sa faci un comentariu. Individul e amoral.

Nu are conceptul.
Rușinea vine din suprapunerea pe șablon a unor minime principii morale.

Daca n-ai, de unde?
Nu ca celalalt, cel de la Cotroceni, ar avea principii sau rușine.

Probabil ca astea sunt cerintele mediului. Fișa postului. In lumea aia n-ai putea rezista daca nu ești așa.
Da. Nerușinarea ajuta și la meseria mea. E atat de important sa intri pe fereastra.
Și sa nu te deranjeze asta. Sunt multi actori care și-au cladit cariera pe intrarea pe fereastra. E adevarat ca au avut și talent. E o chestie clara: daca n-ai talent, intri degeaba pe fereastra. Daca ai talent și ești nesimtit, ai o șansa mult mai mare in fata unui individ mai retras, mai cu bun-simt, mai timid.

Bunul-simt e un mare handicap.
In showbiz, da. E insurmontabil. Iti spun sigur. Noi eram mult mai departe daca eram mai nesimtiti. Nu conteaza. Suntem unde suntem. Acum e foarte bine. Stai sa vedem ce piesa mai facem, ca de-acum nu mai intra nimic pe radio, iti dai seama.

De pe albumul “2012”?
Nici astea nu sunt de pe album. “Perfect” nu e de pe album. Oricum, vine urmatorul. Eu consider ca sunt multe piese care merita sa fie pe radio, dar ei sunt clar in alta directie.

“Nu prea ne-am prostituat”

Ai reușit totuși sa nu faci piese doar ca sa fii pe radio. Și poate ca asta e marea ta victorie ca artist, ca ai facut iar o piesa care a fost numarul 1, fara sa te prostituezi.
Da, nu prea ne-am prostituat.

OK, nu mai faci “Nu am chef azi” in 2013, dar nici nu o dai in balarii.
Nici “Nu am chef azi” nu ar mai intra acum pe radio.

Mereu spui ca a fost foarte mișto in studentie. De ce? Ce a fost așa mișto?
Sentimentul de apartenenta la o echipa, pe care nu l-am avut in liceu.

Tu ești genul asta de om de gașca.
La lucru, sunt, da. Eu sunt un singuratic, dar imi place și in gașca, sa am o echipa mișto, cu care sa lucrez.

Asta e o trasatura pe care am intalnit-o la multi care au fost copii in anii a70, generatia “cu cheia de gat”.
Exact. Una dintre traumele mele a fost momentul in care ne-am mutat, in 1984. Tata a cumparat un apartament mai mare, intr-o zona mai buna.

Pe 1 Mai.
Da, bulevardul Ion Mihalache, unde locuiește mama și acum. Și eu m-am mutat din mijlocul unei gaști enorme unde aveam rolul meu bine determinat. Noi toti eram fericiti inainte sa ne mutam. M-am simtit smuls din paradis. Și n-am mai reușit sa imi fac o gașca pana in clasa a XII- a in cartierul in care m-am mutat. Am fost cand cu unii, cand cu altii, prezent in unele gaști, dar niciodata asimilat. Sau poate ca niciodata nu m-am lasat asimilat. Chestia asta m-a afectat. Și a venit facultatea, cand clasa noastra era cea mai invidiata din facultate la nivelul relatiilor inter-umane - prietenii, unitate, solidaritate, examene, tot. Eram priviti așa: “Cat de mișto sunt aia de la profesorul Zamfirescu! Cum le iese, ma, la aia?”. La șprituri eram tot impreuna, douazeci de oameni, iti dai seama? Prin anul trei lucrurile s-au complicat. Competitia și-a spus cuvantul.

Și acum, dupa douazeci de ani, unde sunteti?
Unii sunt in teatre, unii sunt in functii, viata a mers inainte pentru toti. Am colegi la Teatrul Mic, am colegi la TVR, am colegi care nu mai fac teatru, și e pacat, fiindca nu mai fac meseria pentru care s-au pregatit.

“Nu asta e sistemul pe care noi l-am dorit, capitalismul?”

Daca faci doar teatru, mori de foame in Romania?
Mai, te contrazic.

Cat e o leafa?
Nu conteaza cat e o leafa, fiindca teatrul independent e o sursa de caștig și incepe sa se dezvolte tot mai mult.

Dar nu pentru toti.
Nu pentu toti, dar unde e meritocratia?
Nu e asta sistemul pe care noi l-am dorit, capitalismul?

Voi l-ati dorit. Pe mine nu m-a intrebat nimeni. Aveam șase ani la Revolutie.
Pai și tu ce iti dorești?

Eu imi doresc o cale mai spre mijloc, un model suedez intarziat.
Ia mergi tu putin la domnul Iliescu, ca poate iti povestește cum ar fi trebuit sa fie. Modelul suedez e nedrept totuși.

Ii nedreptatește putin pe cei performanti, e adevarat.
Nu poti sa-mi iei 80% din avere, frate! E mult.

Ai facut avere din muzica?
N-am facut avere fiindca nu am fost atent la bani, dar se pot face bani multi din muzica. Și pentru ca dimensiunea compromisului pe care l-am acceptat a fost mica.

Oricum.
Da, am trait foarte bine sau cel putin decent. Acum trebuie sa ne gandim putin la viitor, fiindca aud in jurul meu ca generatiile astea care dau acum bacalareatul nu vor fi in stare sa ne plateasca pensiile. Și atunci trebuie sa ma ocupt tot eu de treaba asta.

Mai ai 25 de ani pana la pensie.
Da, dar tot trebuie sa ma ocup.

Mergi la un fond privat.
Fondurile private tocmai au demonstrat ca pot sa nu mai existe “in no time”.

Tu ai avut o parleala și cu bursa.
Nu pot sa spun chiar așa, am ieșit pe zero.

Dar ti-a placut joaca asta.
Vrei sa iti spun ca acum doua zile, iar mi-am facut cont pe un site, sa vad cum mai merg actiunile, care mai e treaba?

Nu te-ai liniștit.
Nu prea.

Ești mereu in dinamica, vrei sa fii mereu prezent in viata. Asta a fost motorul tau?
Crezi?

Altceva, ce? Și mi se mai pare ca ai și o forma ușoara de schizoidie, vrand, totodata, sa fii in afara vietii sociale.
Da, da, da.

“Problema mea e ca fac prea multe lucruri”

Din conflictul asta cu tine insuti a aparut artistul Tudor Chirila?
Se prea poate. Problema mea e ca fac prea multe lucruri. Dar daca asa imi vine, ce sa fac? Le fac. Uite, la kite, n-aș renunta la asta nici sa ma tai.

E o forma de libertate.
Și de meditatie. Nicaieri nu cred ca sunt mai prezent decat la kite. Nici cand compun nu sunt mai prezent. E foarte ciudat. Pentru ca e o doza de pericol și trebuie sa fii acolo. Cand ieși din apa parca ești spalat pe creier. Așa poti acumula ceea ce incearca altii prin meditatie, zen, d-astea. Pentru noi, pentru europeni, cheia cred ca e sportul. Suntem altfel. Trebuie sa respectam toate incercarile oamenilor de a gasi o cale, India, Nepal, Cuba, Chile, toate astea sunt incercari de a gasi o cale.

Veganismul.
Daca vrei.

Insuși faptul ca o cauti arata ca ești OK. Daca erai lemn și n-o cautai, erai mai de condamnat.
Așa este.

Cum iti place Bucureștiul?
S-a schimbat. Dar s-a schimbat așa la jumate. Ma uit in Centrul Istoric, ca nu e ce trebuie deloc. Nu e normal ca 80% din spatiile inchiriate sa fie carciumi. Lipscaniul trebuia sa fie cu Prada, cu Gucci, cu Rolex, Zara, toate brandurile astea pe care le vezi pe afara. Strada magazinelor, nene.

Chiar și așa, fata de acum 15 ani...
E mult mai bine, macar ca avem spatiul asta. Bucureștiul tanjea dupa el. E important sa avem o arie pietonala. Ce ma deranjeaza e ca vad mașini pe aria pietonala. Nu ducem lucrurile pana la capat.

Rezistenta prin mic.

E ca la Mc Donald’s, unde ai McMici. Cam asta e Romania.
Mc Donald’s s-a adaptat din acest punct de vedere. Asta spune ceva despre noi: ba, orice, dar micii nu! E trist ca intr-o tara guvernul se poate rasturna doar din cauza restrictiei micilor. Ar trebui sa avem mai multe valori, nu?

Da și nu. E și asta o forma de rezistenta.
Micul. Rezistenta prin mic?

Nu prea iti place Caragiale.
Dar imi place, cum sa nu imi placa?

Ai avut tu la un moment dat un text.
Da, “Sa omoram sindromul Caragiale”.

Sa nu ramanem cantonati in Caragiale.
Cred ca am ajuns sa ne raportam așa de mult la el ca la autorul nostru national incat nu mai observam ca el a facut un act de igiena morala pe care noi nu-l mai luam in considerare absolut deloc. “Lasa, ba, ca e al nostru!”. Dar asta conteaza? Nu conteaza ca ne arata cat de cacat suntem, e al nostru, nenea Iancu! Conteaza ca a murit in exil, la Berlin, in cea mai grea perioada din viata unui om, batranetea. A ales exilul pe final!

Ii era scarba.
Daca el a ales exilul, asta ar trebui sa fie un semnal perpetuu de alarma pentru noi!

Oamenii accepta autentice premisele, dar nu și concluziile. „Suntem de cacat, dar asta e!”
E exact ca la mine la terapeut. Am inteles cine sunt, și acum ce sa fac? Nimic.

Razi de ce ai spus pana acum!
Bai, noi nu negam, am acceptat, suntem caragialești, ca fiinte. Ma lași?