Parkour-ul și free-running-ul sunt doua sporturi urbane care au inceput sa evolueze in Romania incepand din 2005. Sunt practicanți care se contrazic și astazi, ca unul e mai tare și mai periculos decat celalalt, ca primul e mai util etc.

Cristian Glovaschi și Justin Mușina sunt doi bucureșteni de 25 ani care au pus bazele mișcarilor in țara noastra. Povestea lor am aflat-o saptamana trecuta. Glovaschi e brunet, slabuț, agitat și cu dread-uri, iar daca vrei sa inveți sa ajungi cat mai repede dintr-un punct intr-altul, vorbești cu el. Daca vrei sa stai intr-o palma, te ajuta Mușina, un tip inalt, solid, blond și calm - pentru ca, toamna trecuta, au deschis impreuna prima și, momentan, singura școala de parkour și free-running din Romania. Istoria lor cu invațarea și educarea altora despre mișcari incepe insa cu cațiva ani mai devreme, cand au experimentat pe ei inșiși. Glovaschi statea degeaba printre blocurile din Militari, cand avea vreo cinci-șase ani, așa incat prietenii care jucau fotbal i-au spus: „Daca tot stai degeaba, stai in poarta!”. A inceput sa-și ia rolul in serios: se arunca pe ciment, sarea peste tot, continuand prin cațarat si prin alergat. Dupa ce a facut judo in școala, el s-a intors la fotbal, apoi a renuntat, dar a continuat sa se uite la filme cu arte marțiale și sa faca singur mișcare.
De altfel, se și simțea singur, pana in vara lui 2005, cand a dat peste Mușina. Era la moda The Crims, un joc online, despre gangsteri și cirminali, iar pe forumul site-ului a gasit niște poze cu Justin, puse de un alt membru, cu o descriere de genul: „Uite ce face prietenul meu, daca vreți sa va apucați… Si el e la inceput”. Atunci a spus: „Iata inca unu’ care face aceeași chestie dubioasa ca si mine”. „Știi cum e cand oamenii fac ceva diferit și ciudat pentru alții? Simțeam nevoia sa ma regasesc in alți ciudați”, spune Glovaschi. Așa ca i-a trimis un mesaj lui Musina și s-au intalnit la Teatrul Național din București.
Glovaschi s-a gandit ca impușca doi iepuri dintr-o lovitura: scapa de statul cu ochii-n calculator și ca, poate, vin și fete la antrenamente. Intr-adevar, la primul antrenament de la TNB a asistat și o fata, astfel incat dorințele lui Cristian s-au implinit.
Mușina sarea la inceput ca sa apara in reviste. „Am contactat o revista de sport extrem, Knox, și aveam doua saptamani de antrenamente. Nu știam foarte multe. Am ieșit cu ei la TNB, am facut trei sarituri și la a patra am cazut și mi-am rupt mana”, povesteste Justin. El facuse karate de la zece ani, tatal lui fiind fost luptator de greco-romane (ca și tatal lui Cristi, de altfel), asa ca, automat, baiatul lui trebuia sa faca sport. A trecut prin inot, fotbal, tenis de camp, apoi skateboard, unde rupea lunar cate o placa. Pentru ca și-a dat seama ca nu suporta sa fie invațat de alții, a devenit autodidact: a inceput sa sara peste scari și sa se roteasca puțin in aer cu prietenii in cartier, dupa ce a vazut documentarul Jump London (2003). „Parkour puteam și trebuia sa invaț singur”, spune Mușina. Doar un singur site - urbanfreeflow.com – avea cateva poze ce nu-i erau de mare ajutor. A fost o perioada in care Cristian și Justin se antrenau zilnic impreuna, de dimineața pana seara. „Ne intalneam la zece dimineața și ajungeam acasa la zece noaptea”, spune entuziasmat Cristi. Iși luau mancare la ei și nu le mai pasa de nimic altceva, nici macar de fete.
Parkour-ul era cea mai buna fata pentru ei. Se uitau la tutoriale și incercau sa imite mișcarile pe care le faceau cei mai buni, din alte țari. „Era totul ca o joaca, voiam sa ne distram. Nu eram stresați de vreo competiție și hotaram seara unde ieșim a doua zi”, zice Mușina. La un moment dat, s-au saturat sa iasa doar unul cu altul, așa ca au inceput sa caute si alți practicanți. Vanau filmulețe despre parkour pe ODC și ii contactau pe cei care le faceau. Așa au reușit sa adune o gașca de vreo șase oameni.
Unul dintre jocurile pe care le practicau era saritura de precizie - o saritura in lungime, cu aterizare intr-un punct fix. Un alt exercițiu este cațararea cat mai multor oameni pe un obstacol cat mai mic sau cațararea unuia pe altul inainte sa se cațere pe perete, solicitandu-se. Glovaschi și Mușina spun ca au probleme cu autoritatile mai ales in orasele mici (cum e Galatiul), unde nu sunt tot felul de nebuni ca in orasele mai mari... Locurile cele mai frecventate de ei sunt Mitropolia, Parcul Izvor, TNB, Politehnica, insa mereu sunt in cautare de locuri noi.
Reborned, școala de parkour și free-runinng pe care au deschis-o impreuna, a venit ca o dezvoltare logica a jamm-urilor naționale pe care baieții le organizeaza in fiecare an, in orașe ca Sibiu și Constanța (anul acesta, jamm-ul va avea loc in iunie, la Targu-Mureș, și are rol didactic). Momentan, Glovaschi și Mușina au zece cursanți, dar iși doresc sa ajunga sa traiasca din asta.
In 2009, cei doi au organizat si o caravana de cultura urbana, care mergea din oraș in oraș. Pe langa parkour și free-running, existau dansatori și oameni care se dau pe trial (bikeri care fac un traseu, depașind obstacole).
Daca la inceput antrenamentele se desfasurau intr-o sala (antrenamentele aveau loc si vara, si iarna), pe parcurs acestia au fost nevoiti sa iasa in strada, pentru ca, pana la urma, sunt mișcari create pentru outdoor. Tot ei administreaza, impreuna cu alți practicanți din alte orașe, site-ul traceurs.ro și revista on-line cu același nume, unde posteaza diverse materiale legate de free-runnning și parkour si anunta evenimentele ce urmeaza sa se intample in comunitatea lor (forumul are aproximativ 2.000 de utilizatori).

Diferențe și scurt istoric
Parkour-ul se bazeaza, in primul rand, pe abilitațile pe care le are fiecare om - mers, alergat, cațarat –, pe corpul fiecaruia. Pe langa aceste calitați mai exista și un set de mișcari ce te ajuta sa te mobilizezi mai eficient.
Free-running-ul insista mai mult pe mișcari ce nu implica o deplasare neaparata (elemente de gimnastica, sarituri), dar care sunt mai periculoase, pe tehnica și estetica lor. Cele doua mișcari se diferențiaza prin scop, dar se aseamana, pentru ca ambele aparțin mediului urban.
Primul care a descoperit o mișcare asemanatoare a fost ofiterul francez Georges Hebert (1875-1957), fiind surprins de calitatile fizice ale africanilor, care pareau buni gimnaști, deși nu aveau niciun instructor. Mai tarziu, metoda a fost adaptata de David Belle (39 de ani), care a abandonat scoala la 15 ani si a inceput sa dezvolte Le Parkour. Mișcarea a devenit populara in urma documentarelor Jump London (2003) si Jump Britain (2005), englezii denumind-o free style parkour, apoi free-running (asadar, doua exercitii separate).