Ne astepta in mijlocul incaperii. Zambetul nu l-a parasit cat ne prelingeam prin fata sa pentru a ne strange mana si a ne prezenta. Rosteam, de fapt, fiecare dintre noi, numele tarii de unde veneam. Grupul nostru de jurnalisti, multinational, multirasial si multietnic, venise la Washington si ajungeam in cabinete cu oarece rezonanta din capitala federala.
Asadar, in biroul lui George Bush. E randul meu sa pronunt numele tarii de unde vin. Zambeste egal, ne strangem mana, fac pasul inainte catre unul dintre scaunele mesei de conferinte din apropiere, lasand locul liber pentru colegul din spatele meu.
- Il cunosc pe ministrul vostru de externe!
Mai saluta o colega din grup:
- Pe fostul ministru de externe!
Cuvintele mi le adreseaza. Intorc capul, ma urmarise cu privirea cat sa ma atentioneze asupra spuselor sale si deja saluta pe urmatorul vizitator.  
- Cand il vezi, spune-i ca are sa-mi plateasca pariul de la un meci de tenis!
In acest timp strangea mana colegilor ce intrasera dupa mine in birou, dar, urmandu-si firul gandurilor, tinuse sa actualizeze un episod ramas printre amintiri.
Intalnirea se prelungeste. Administratia republicana a intrat intr-o stramtoare deloc confortabila - afacerea Watergate devora imaginea publica a presedintelui Nixon si-l va impinge irevocabil catre impeachment. Stimulat de familiarismul afisat, ii adresez inainte de plecare o intrebare pusteasca: „Putem face o fotografie impreuna?“. Raspuns favorabil. Poza secolului.
Il voi intalni la un moment dat pe fostul nostru ministru de externe, la ora respectiva ambasador la Paris. Ii incredintez mesajul cu care coborasem de pe Capitol Hill din Washington D. C. Sobru de fel, protocolar, distant, il vad acum izbucnind intr-un ras prelungit. Spune cand se linisteste:
- Nastase. . . A pierdut un meci care era ca si castigat.
Intrevederea noastra din sediul Ambasadei Romane la Paris se incheie cu revenirea la George Bush:  trimis special al presedintelui Reagan in 1984. Am urmarit, ca jurnalist, la fata locului, intalnirea de la Washington, cu Mihail Gorbaciov - in iunie 1990. In acelasi an, la Paris, avea loc summitul OSCE. In Palatul Kleber, sediul MAE francez, François Mitterrand prezida, in calitate de gazda, o ultima reuniune la care puteau fi vazuti alaturi Bush si Gorbaciov, cancelarul Kohl si Doamna de Fier. Ii urmaream in pauze, cu sentimentul participarii la un spectacol rezerva istoriei.
Ei bine, de atunci dateaza si acea ultima imagine in care presedintele american se intretinea exuberant cu fostul nostru ministru de externe, Corneliu Manescu, care acompania la sesiune pe presedintele Romaniei. Bush il iertase, se vede treaba, pentru neglijenta de a nu-i fi platit pariul cu pricina.
- Cat a zis ca am sa-i dau?
- Doi dolari, am raspuns.
Ridica mana dreapta cu degetul aratator in miscare a negatie:
- Nu, un dolar a fost intelegerea!
Dar amintirea agreabila cu care m-am despartit de el ca presedinte, eu unul, priveste un gest la sfarsit de mandat. Septembrie 1992. Veneau alegerile pentru Casa Alba si presedintele in exercitiu re-candida. Avea sa piarda. Dar retin ca intre ultimele acte pe care si-a pus semnatura a fost  cel legat de reacordarea Romaniei a Clauzei Natiunii celei mai Favorizate. Am fost refuzati. Un domn Tom Lantos avea pe suflet ceva si tinea sa se manifeste. Decizia favorabila a Congresului avea sa vina anul urmator. Importante raman cele doua gesturi. Al presedintelui si al congresmanului tafnos de felul lui.
Prefer sa-mi aduc aminte doar de cel dintai.