Nimeni n-a reusit sa dovedeasca faptul ca marea coruptie (aceea de la marile privatizari, de pilda) a patruns, la noi, ca produs de import. Cei care l-au exportat au fost chiar investitorii asa-zis strategici.
N-a putut nimeni sa probeze acest fapt. Dar aceasta nu inseamna ca nimeni n-ar trebui sa indrazneasca sa comenteze importul de coruptie. De ce, atunci, acest fapt a ramas necomentat la noi?
Mai intai, a fost prejudecata: am ales sa ne imaginam investitorul strategic strain ca fiind onest si, eventual, oripilat de tupeul coruptilor nostri. Adevarul este cel care rastoarna aceasta prejudecata: coruptii nostri n-ar fi stiut sa pretinda sume mai mari de un milion (pentru unele contracte) sau mai mari de zece milioane (pentru altele), daca astfel de oferte n-ar fi venit, mai intai, din partea strainilor. Abia apoi coruptii nostri au facut rost de cateva standarde ale tupeului. Media, se stie, bate in jurul a 10% din contract.
In felul acesta, puteti calcula cat va fi fost comisionul celor mai mari privatizari din tara (Petrom, BCR, Romtelecom) si aveti a va imagina daca acel comision a trecut sau n-a trecut partial (majoritar, de fapt) si in conturile secrete ale prim-ministrilor Romaniei.
Ce este, prin urmare, coruptia? Un autor de dezvaluiri din lumea crimelor economico-financiare, o persoana care a lucrat in serviciul FMI multi ani, fiind un fel de Jeffrey Franks in tari din Africa si Asia, a definit lacomia inaltilor functionari guvernamentali (din care se trage ca prim efect coruptia) ca uleiul principal care face sa mearga motorul prin care tarile in curs de dezvoltare sunt atrase in sistemul economic global. Cum? Inaltii functionari internationali ii invata pe inaltii functionari guvernamentali ce investitii ar trebui facute in tarile lor ca sa se dezvolte. Dar inaltii birocrati internationali nu risca sa stimuleze investitiile acolo unde banii imprumutati pentru investitii s-ar duce toti chiar in investitii. Ei aleg acele tari si acele persoane care au o disponibilitate naturala pentru coruptie, astfel incat imprumuturile initiale sa fie urmate de o serie de noi imprumuturi, caci intotdeauna dintr-o transa de imprumut este deturnata spre coruptie (privata si guvernamentala) o parte mai mare sau mai mica.
In cele din urma, fiind deja prea indatorate, statele cu pricina sunt puse in fata unui Jeffrey Franks care le spune ca, daca mai vor bani, trebuie sa privatizeze cutare si cutare industrie. Desigur ca acum intra in joc investitorul strategic strain. Domnia Sa n-are mare lucru de facut: daca are un comision ofertant, premierul (premierii) acelui stat va (vor) aranja privatizarea in asa fel incat investitorul acela sa plateasca un pret diminuat in raport direct cu valoarea comisionului.
Si eu as face la fel daca as fi investitor. Dar, daca as fi un biet patriot sarac, m-as gandi cum sa scap tara de lacomia corupta a inaltilor demnitari. Cum dracu’, daca tot sistemul international functioneaza asa?