Spectacolul Omul cu martoaga de George Ciprian este una dintre premierele care au atras cel mai mult aplauzele spectatorilor in aceasta stagiune. Faptul este imbucurator, pentru ca incursiunea in lumea personajelor acestei piese releva ca nu avem de a face cu un spectacol obisnuit…

Nu degeaba, atat astazi, cat si in zilele tulburi ale protestelor de la Universitate, spectacolul Omul cu martoaga se joaca mereu cu casa inchisa. Dincolo de furia episodica a strazii sau de apatia cotidiana, acest spectacol, seducator atat prin ideea sa, cat si prin jocul actorilor, dirijati de regizoarea Anca Bradu, reprezinta un recurs la umanitate, intr-o societate tot mai bolnava, in care fuga dupa bani este religie si nu mai exista credinta, speranta, vise… Actorii Daniel Badale, Ioan Andrei Ionescu, Monica Davidescu, Gavril Patru, Raluca Petra, Marius Bodochi, Andrei Finti, Mihai Verbitchi, Bogdan Musatescu, Magdalena Cernat (sau Amalia Ciolan) si Ion Ionut Ciocia dau viata unei noi lumi, creata pe forta unui vis.
Spectacolul este construit pe ideea curajului unui om de a investi tot, dar mai ales suflet intr-un vis, o… martoaga pe care pariaza totul si care, pana aproape de final, nu este doar incapabila sa castige vreo cursa, ci atrage zambete ironice mai ceva decat calul galben al lui D’Artagnan, din romanul lui Alexandre Dumas.
Lumea rade de idealistul Chirica (Daniel Badale), care ajunge sarac, dar stie ca a pariat – la propriu si la figurat – pe un cal care, in final, se va dovedi castigator. Sotia (Monica Davidescu) il paraseste pentru un tip cu bani, dar apoi se reintoarce la el. Aidoma lui Don Quijote, personajul principal a investit in visul sau propria viata, dar si viata femeii iubite, a riscat tot pentru ca lucrarea sa fie implinita. Eroul lui George Ciprian este Mesterul Manole modern. La un moment dat, personajul principal si calul sau (opera) - pe care tot el il antrena - devin un tot unitar. De fapt, acel cal nu este „martoaga“. Aceasta este insasi societatea, care respinge oamenii ce lupta pentru un vis. Lumina din sufletul personajului este sublima si de aceea ea triumfa, in ciuda contextului de moment, datorita fortei cu care animalul este hranit cu si din dragoste. „Ei n-au stiut cum sa creasca acest cal“, spune personajul principal. Puterea vine din dragoste si din noblete, chiar daca ratiunea ne spune cel mai des ca e aberant sa pariezi toata averea pe o cauza pierduta.
Revelatie si cosmar
Piesa mai reprezinta si o lectie de prietenie. Prietenul cel mai bun al lui Chirica, Varlam (Ioan Andrei Ionescu), sta langa el, indura toata mizeria si, chiar daca incearca sa-l convinga sa renunte la visul sau nebunesc, il sustine in continuare. La fel, ramane alaturi de Chirica si slujnica din casa. In rest, toti il parasesc, mai rau, il umilesc. La final, Chirica e aproape sa-si piarda copiii. Cu toate acestea, dupa victoria nesperata a martoagei, chiar si sotia sa se intoarce acasa. E dureros cand oamenii nu te apreciaza decat daca esti invingator, nu-i asa? Aceasta este partea goala a paharului. Pentru omul de rand, revelatia are loc dupa ce acesta observa revelatia altuia, din exterior. La el, „lumina“ se aprinde din afara sinelui. Omul slab, care cedeaza imediat in fata unei conjuncturi prielnice, nu este capabil de revelatie. Nu doar sotia sa (Monica Davidescu), ci si inspectorul (Marius Bodochi), care venise sa-i ceara socoteala pentru problemele cauzate institutiei la care lucra (pentru ca oamenii radeau de acest visator, care isi daduse toata averea pe o martoaga, aducea prejudicii si locului de munca), in final este convins nu doar de superioritatea morala a personajului principal, ci mai ales este vrajit de lumina interioara a acestuia. Inspectorul nu doar se caieste, ci pare trezit dintr-un cosmar…
Emotii intr-o sala arhiplina
Nici actorii nu raman insensibili. La finalul unei recente reprezentatii, Monica Davidescu avea lacrimi in ochi. Si pentru ca asa „spunea“ rolul, dar si pentru ca acesti minunati actori, care au interpretat inca o data magistral pe scena Nationalului, traiesc revelatia despre care vorbeam mai sus, ca de altfel si spectatorii. Sala este mereu arhiplina, iar la spectacolul despre care vorbesc am zarit doua maicute, care insoteau o fetita ce nu implinise probabil sapte ani… Oare de ce? Pentru ca pilda este grozava, iar Sala Amfiteatru te incarca teribil emotional si iti reda increderea in propriul sine.
Ioan Andrei Ionescu, alias Varlam, pune degetul pe rana: „Desi vorbim despre o comedie burgheza cu accente dramatico-mistice, Varlam este un rol care ma consuma mai mult decat toate cele pe care le joc in prezent, si ma consuma in primul rand psihic. Cand Varlam este supus indoielii, el se afla undeva intre credinta in prietenie si necredinta din neintelegere, intre iubirea sotiei fratelui si frate, intre logica si negarea tradarii, intre ironie si sarcasm dus pana la cinism. Drumul sau seamana mult cu cel al Sfantului Petru, prin gloata care il arata cu degetul. Salvarea vine din umor si intelegere…“
Regizoarea Anca Bradu, la randul sau, ne-a precizat: „Inainte de a fi clovnul universal, batjocoritul lumii, perdantul sublim, fraierul celor cu capul pe umeri, patimitorul arogantei celorlalti, Chirica e roman. Foarte roman! El are toate handicapurile inalte pe care romanitatea traditionala le venereaza si intreaga omenie duioasa si ingaduitoare cu istoria pe care o detesta «profetii» schimbati la fata ai modernitatii romanesti. Dintr-o comedie interbelica lejera, grefata pe tipologia burghezului mediu bucurestean, piesa se poate preschimba intr-un revers virulent si poetic la suficienta practica a omului de azi, torturat de libertati“.
Daniel Badale, interpretul rolului principal, marturiseste cu emotie: „Fiecare om are visul lui, sub diferite forme. La Chirica, el este personificat intr-un cal, slabanog si neingrijit, pe care dragostea si tot sufletul investit il fac sa devina frumos si invingator. Chirica renunta la tot pentru cal, crezand in el. Sublim, nu-i asa? E tare frumos sa credem in ceva, cu toata fiinta noastra…“.