La nici 14 ani, Nikita Andrei Dembinski, fiul actritei Ilinca Goia si al regizorului Dominic Dembinski, poate fi vazut evoluind pe scena Teatrului National, in doua piese de mare succes, Sinucigasul si Legenda Marelui Inchizitor, spectacole cu Dan Puric, respectiv, Victor Rebengiuc, in rolurile principale. „Colegii“ sai de scena nu-l mai considera de mult „baiatul Ilincai Goia“, ci, pur si simplu, Nikita: un partener talentat si de nadejde, care stie „sa tina publicul“ atunci cind isi joaca partitura, desi, asa cum spune chiar el, este doar un copil.

Parintii l-au botezat Nikita Andrei, cu gindul la marii regizori rusi Nikita Mihalkov si Andrei Tarkovski, ceva firesc pentru doi impatimiti ai artei teatrale si cinematografice. Tot firesc a fost si faptul ca, de mic, Nikita a fost bun prieten cu actorii si regizorii, colegi si prieteni ai parintilor sai. Cu regizorul Felix Alexa s-a jucat de cind a inceput sa mearga, „pentru ca lui Felix i se parea ca Nikita semana cu el cind era mic, si ii facea placere sa se copila­reasca pentru a-l amuza“, isi aminteste mama lui. Asa ca, in anul 2008, atunci cind regizorul Felix Alexa pregatea distributia pentru piesa Sinucigasul, a fost in­cin­tat sa dea curs sugestiei lui George Banu de a-l include in spectacol si pe Nikita Dembinski, in rolul unui fel de alter ego al personajului principal, interpretat de Dan Puric.
L-am intrebat pe Nikita cum o vede pe mama lui, actrita Teatrului National, Ilinca Goia, si ne-a ras­puns ca nu are cuvinte sa spuna cit este de buna. La fel ne-a spus si de­spre tatal sau, regizorul Dominic Dembinski. De-abia pe bunicul din partea mamei, Miron, l-a putut  de­­­scrie ca fiind „blind si calm“, avind impreuna o relatie „geniala“. N-a uitat sa ne spuna si despre fratele sau, mai mare cu zece ani, Vladimir, student la Regie, ca il iubeste si-l admira. Printre cei dragi il aminteste si pe maestrul Dan Mizrahy, celebrul pianist pe care l-a cucerit intr-o vara, la mare, in statiunea 2 Mai. „Locuiam intr-o casa mare, vecina cu alte doua case mari, una locuita, cealalta nu“, isi aminteste Nikita despre acea vara, cind avea patru ani si, atras de muzica de pian care se auzea de la vecinii lor, le-a deschis usa, a intrat, a spus buna ziua, s-a recomandat si apoi s-a asezat la pian si a inceput sa se joace cu clapele. De atunci, prin Nikita, intre cele doua familii s-a legat o prietenie extrordinara. „L-am iubit foarte mult pe maestrul Mizrahy si, chiar si dupa ce anul trecut l-am pierdut, Cici, sotia lui, este in continuare cea mai buna prietena a mamei“, spune, min­dru, Nikita.