Cioran a lasat in urma lui doua arhive personale, una in Franta, care a ramas mostenire statului francez, si una in Romania, lasata in grija fratelui sau, Relu. Doctorul Relu Cioran stia ca vointa testamentara a fratelui sau fusese ca arhiva de la Sibiu sa fie donata Bibliotecii ASTRA, dar n-a urmat aceasta cale. S-a gindit, probabil, ca poate scoate un ban din aceasta avere culturala.

Nu i-a cerut bani lui Gabriel Liiceanu cind a semnat un contract de exclusivitate cu Editura Humanitas, dar i-a impus sa ofere doua burse pe an pentru studenti ­merituosi in contul acestei exclusivitati pe arhiva Cioran de la Sibiu. N-a cerut bani pentru ca stia ca Liiceanu aflase ­care fusese vointa testamentara a fratelui sau ­(donatia). Imbolnavindu-se de cancer, ­Relu Cioran a lasat, prin testament, arhiva Emil Cioran sotiei sale, Eleonora.
Doamna Eleonora a inceput demersuri de valorificare a arhivei prin Ministerul Culturii. Evaluatorii de la minister i-au propus 100.000 de euro, dar n-au putut prinde acesti bani in buget sau n-au vrut sa grabeasca rezolvarea problemei. Acum un an, doamna Eleonora a fost vizitata de ­fiica unui prieten din Franta al lui Cioran, ­Con­stantin Tacou. Editoare ea insasi, ca si tatal sau, fiica lui Tacou a reusit sa sustraga din casa doamnei Eleonora multe ­do­cu­men­te ale arhivei Cioran. Cel putin asa sustine, azi, doamna Eleonora Cioran.
Aceste documente (furate, vindute?) au ajuns la licitatie, de curind, la Paris. Au fost cumparate cu 500.000 de euro de un ­roman, George Brailoiu, care le-a achi­zi­tionat, intr-un demodat spirit patriotic, spre a le dona Academiei Romane. Intr-o emisiune televizata, Gabriel Liiceanu se ­indoia tare de tot ca asemenea gesturi de ­patriotism ar mai fi posibile.
Daca Liiceanu are totusi dreptate, nu ne ramine alta explicatie a gestului lui ­George Brailoiu de a cumpara documentele Cioran spre a le dona statului roman decit aceea prin care ar trebui sa-l vedem pe Brailoiu ca pe un fel de agent acoperit al unui serviciu secret romanesc (cel condus de Mihai Razvan Ungureanu, de pilda). SIE ar fi decis, in fata riscului ca aceste documente sa se risipeasca prin colectii particulare, ceea ce era de decis in spirit patriotic.
Ramine de aflat de ce n-am fost atit de destepti incit sa fi cumparat aceste ­do­cu­mente cu 100.000 de euro, nu cu 500.000. Dar cine s-ar fi putut astepta ca documentele sa apara, hocus-pocus, intr-o licitatie la Paris? Toata lumea stia ca ­doamna Eleonora le pazeste bine, la Sibiu.
In fine, ironia sortii face ca Cioran n-a apucat, in timpul vietii sale, sa cistige atita banet, mai ales ca hotarise sa refuze tot ­felul de premii grase ca nu cumva sa-i fie rascolita biografia de tinerete, cind pacatuise prin grave fanatisme politice, la moda in vremea aceea mai asemanatoare delirului decit ratiunii (cum avea sa spuna Marin Preda).
Cit despre trista soarta a mostenirilor literare, istoria noastra e plina de tate ­care si-au batut joc de semnificatia lor culturala. Femeile-mostenitoare ­(nevasta lui Bacovia, sotia lui Rebreanu, ba chiar si doamna Blaga) ocupa un loc intunecat, pe care inca nu l-a cartografiat nimeni de la cap la coada. Daca ar face-o cineva, ­tare ma tem ca literatii nostri ar avea grija sa-si scrie testamentul in asa fel incit ­familiile lor sa nu mai aiba niciun drept asupra arhivelor lor personale.