In dimineata aceea de luni m-am trezit cu un singur gind: sa vad neaparat Midnight in Paris, filmul lui Woody Allen pe care-l asteptasem de un an intreg si a carui avanpremiera o ratasem. Asa ca am hotarit sa nu mai pierd nicio secunda. La zece fara un sfert imi luam deja bilet la Cinema Studio, la prima proiectie a zilei. Citeva minute, am fost singura in sala si inima mi s-a strins de teama ca totul se va anula din lipsa de spectatori. Atunci au inceput sa apara. Domni si doamne, trecuti bine de a doua tinerete, pa­sind ince­tisor, cu eleganta, de parca ar fi mers la Opera, la un spectacol de gala. Dupa toate aparentele, pareau genul de profesori-doctori-ingineri iesiti la pensie si cu preocupari culturale. Purtau haine deschise la culoare, de vara, iar doamnele – pala­riute de pai si-un strop de ruj, aproape insesizabil. Aerul salii s-a umplut pe data cu un parfum din alte vremuri. Au inceput sa se auda conversatii in surdina, despre Festivalul
„George Enescu“, care tocmai incepuse, despre carti, cunostinte comune si despre boli, un subiect care nu mai poate fi ocolit, de la o anumita virsta. Citeva doamne si-au scos evantaiele din posete si-au inceput sa-si faca vint, oftind de prea multa caldura. Celelalte se plingeau de aerul conditionat dat prea tare.
Eram convinsa ca, doar dind la o parte draperia rosie de la intrarea in sala de cinematograf, pasisem, fara voie, intr-un univers disparut, care mi se oferea acum cu generozitate, ca unui unic spectator privilegiat. Priveam in jur fascinata si aproape ca nu-mi mai doream sa inceapa filmul: in sala se desfasura deja un spectacol.
Doamna cu ochelari de alaturi, infofolita intr-un sal tricotat, si-a ridicat privirea din revista pe care-o citea si m-a masurat curioasa. Puteam sa-i fiu, probabil, nepoata, asa cum as fi putut fi nepoata oricaruia dintre cei aflati acolo. Induiosata de acest gind, i-am zimbit doamnei, plina de amabilitate. Nu mi-a intors zimbetul, preferind sa-si priveasca, nerab­da­toare, ceasul. Era zece fix.
Atunci lumina s-a stins, rumoarea a incetat si-a inceput Midnight in Paris, in care un scriitor cu nostalgia vremurilor de aur de altadata, macinat de nesiguranta propriului scris si de superficialitatea preafrumoasei sale logodnice, se trezeste aruncat, ca-n povesti, exact in trecutul dupa care tinjea. In a doua jumatate a filmului, atunci cind pe ecran se perinda o galerie de figuri celebre, schitate cu un umor delicios (Hemingway, Gertrude Stein, Dali, Picasso, Buñuel, Gauguin & co.), rideam deja in hohote, fara sa-mi dau seama ca, in rest, se auzeau doar chicoteli discrete. Doamnele si domnii plini de eleganta pe care-i admirasem (si care, la o adica, imi puteau fi bunici) s-au intors spre mine, enervati, si mi-au facut semn sa incetez, naibii, cu risul. Doamna de alaturi, care ma masurase din priviri la inceput, mi-a aruncat chiar o remarca usturatoare despre obraz­nicia tineretului care se hlizeste la cinema. M-am scuzat si i-am promis ca o sa fiu cuminte. Cind am iesit afara era un soare orbitor, iar spectatorii cu care impar­tisem filmul nu mi se mai pareau deloc plini de un indescriptibil farmec retro, ci doar niste bunicuti, destul de obositi si artagosi.