Intr-o zi de sarbatoare, cand crestinii celebrau Schimbarea la Fata, ne-am propus sa-i facem o vizita regizorului Ioan Carmazan, pentru care anul acesta a inceput extrem de agitat. Motivul? L-a marcat moartea celui mai bun prieten al sau, Sergiu Nicolaescu, incinerarea aces­tuia si tot spectacolul ce a urmat. Ioan Car­mazan a fost cel care a intervenit atunci la televiziuni pentru a calma spiritele.

Regizorul s-a mutat de cinci ani la marginea Ca­pi­ta­lei. Locul pe care acesta si-a cons­truit casa ii era familiar de mult, de pe vremea cand aici avea o locuinta din paianta. Cu­nos­cut ­co­­lum­bofil, mul­ti­plu cam­pi­on national al Ro­­­ma­­­ni­ei la toa­te ca­te­go­riile, pes­te 300 de locuri I in decursul carierei, Ioan Car­ma­zan isi tinea aici po­rum­beii. In momentul in care a de­cis sa se mute cu in­trea­ga fa­mi­lie de unde locuia, res­­pec­tiv in centrul Bu­cu­res­tiu­lui, regizorul a demolat ve­chea casa si a inceput sa cau­te un teren unde sa ridice o alta. Atunci cand a gasit, a fa­cut cre­dit la banca si asa s-a inal­tat noua cladire. „Am ra­mas dator si in prezent“, re­cu­noaste re­gi­zorul.

Ne-a invitat in camera „de va­ra“, cu peretii tapetati cu tro­fee, cupe si medalii de la com­pe­titiile de columbofili. Pe o masa mica zaceau foile unor scenarii la care regizorul lu­creaza in prezent. De exemplu, Scara de ma­tase a vietii, dar si filmul de­spre Maria Tanase, „mos­te­ni­re“ de la Sergiu Nicolaescu, insa neterminat. „Scenariul este la mine pe masa.

Este scris de Denis Dinulescu si are o poveste cu care eu nu prea sunt de acord, si anume im­pli­ca­rea Mariei Tanase in po­ves­ti­le de spionaj. Am mai in­cercat sa estompez din ea. Pa­na la urma, m-am dus la sur­sa si am luat ultimul ei in­ter­viu. Singurul lucru real care emotioneaza este faptul ca la inmormantarea marii in­ter­pre­te au participat doua mi­li­oane de oameni, insiruiti de la Universitate pana la Ci­mi­ti­rul Bellu. Intre timp am pri­mit sprijin din partea tu­tu­ror. Pana si Ministerul Cul­turii s-a implicat, prinzand fil­mul in bugetul institutiei. Ideea este agreata si de pre­mierul Victor Ponta, care se ara­ta interesat si care mi-a ofe­rit chiar o hartie de sprijin moral“.

Cat despre fata care v-a in­terpreta rolul Mariei Tanase, re­gizorul Ioan Carmazan nu s-a hotarat inca. „De la Jojo, ca­re mi-a trimis un montaj fo­to cu ea si Maria Ta­na­se imbracata la fel pana la so­prana Alexandra Coman, care e cea mai aproape de po­veste, mergand pana la final, partea a doua a vietii, Angela Gheor­ghiu, care ar dori si ea sa faca parte din aceasta po­veste. Din pacate insa, la ea este pro­blema cu timpul, dar am stat de vorba si este posibil sa colaboram“.

Femeia cu umbrela rosie care nu e tocmai rosie
Discutiile noastre au con­tinuat intr-un ritm firesc, dar nu banal, atin­gand si problema inci­ne­ra­rii lui Sergiu Ni­co­laescu, dar si povestea cu sora acestuia, Io­landa Nicolaescu. „La un mo­ment dat, mi-a dat si mie te­le­fon si chiar m-a ame­nin­tat. I-am spus: «Doamna, stati putin, eu chiar i-am fost pri­e­ten». Pana la urma, n-am mai vrut sa ma amestec si am iesit complet din poveste, extrem de obosit, pentru ca am in­cer­cat sa mentin un oarecare echi­li­bru. Iar acum, in toam­na, sper sa asez un bust al lui Sergiu in Parcul Izvor, pentru ca­re am deja aprobare. Eu sunt pre­sedinte al Uniunii Au­torilor si Realizatorilor de Film din Romania (UARF), in lo­cul lui, si dispunem de anu­mite fon­duri, nu foarte multe, dar exista. Datoria mea mo­ra­la este sa amplasez o statuie a lui Sergiu in Bucuresti“, ne po­vesteste Ioan Carmazan, ca­re are niste promisiuni si de la Targu-Jiu, orasul natal al re­gi­zorului Sergiu Nicolaescu, ba chiar si de la primarul din Buf­tea, unde ar vrea sa mai faca un bust si sa numeasca par­cul Sergiu Nicolaescu.

Imaginea marelui regizor ro­man este inca vie in casa lui Ioan Carmazan, care si-a amin­tit cum se amuzau im­pre­u­na pe marginea titlurilor din ziare. Exemplu: „Nico­laescu a luat 28 de miliarde. Banii acestia i-a luat, de fapt, Media Pro. Ni­colaescu si-a luat con­tractul de regizor, care este intre 400 si 800 de milioane. Si banii res­pectivi nu-i baga in bu­zu­nar. Trebuia sa-i justifice cum­va. Dar presa asta nota“.

Am aflat ca sotia lui Sergiu Nicolaescu nu era impacata cu celebritatea sotului sau, do­rind mereu sa ramana un­deva in umbra. „Ea este un om oarecum delicat. La ziua mea a venit si mi-a facut o sur­pri­za, si anume mi-a daruit sti­loul lui Sergiu, spunandu-mi: «Nu e nou, dar stiu ca voi ati fost prieteni. Poate vei scrie cu el un scenariu». Pana la ur­ma, a stat 17-18 ani cu Sergiu“. Spre batranete, Nicolaescu a in­ceput sa picteze marea. A des­chis o expozitie cu ta­blo­u­ri­le sale in holul Senatului si a van­dut aproape tot. „Din seria aceea am luat si eu unul, nu­mit Vascul, pentru ca mi-a pla­cut, dar nu l-am intrebat nicio­data cu cat vinde lu­cra­ri­le, pentru ca ar fi fost un lucru je­nant. Ulterior, mi-a placut Fe­meia cu umbrela rosie. De fapt, umbrela nu este chiar ro­sie si mi-a zis ca nu poate pu­ne rosu. Era o copie dupa un tablou al lui Monet, Fe­me­ia cu um­brela. Pana la urma, l-am con­vins sa mi-l dea mie“.

Autoportretul a ramas neterminat
Povestea Autoportretului lui Sergiu Nicolaescu nu scapa nici ea depanata in tuse „pic­ta­te“ de prietenul sau… „Eram, la un moment dat, la ma­re si el a inceput sa picteze. Era Mircea, nu stiu, dar mi s-a parut usor nerealist, deoa­re­ce avea fata neterminata. Si am zis sa-l iau. Initial, el a re­fu­zat, pe motiv ca tabloul este ne­terminat, dupa care a cedat si, daruindu-mi-l, a scris pe el «Autoportret neterminat». Era destul de scrupulos in tot ceea ce facea. Cineva mi-a fa­cut odata o oferta con­si­de­ra­bi­la, numai ca este vorba des­pre amintiri, iar acestea nu se negociaza. Sunt lucruri mai speciale. In ultima perioada, Sergiu a pictat niste maci. Eu l-am adus aici, iar el a vazut aceste flori si apoi a inceput sa le picteze. Mi se pare ca ta­blo­u­rile acelea sunt pe undeva, pe la casa lui, la mare. Sunt ta­blouri foarte mari. Asteptam sa picteze si unul mai mic, sa pot sa-mi iau si eu unul…“, isi amin­teste regizorul Car­ma­zan.

Dupa un tur al tablourilor si al casei pline cu fotografii de fa­milie, momentele im­por­tan­te din viata si din filmele care, la randul lor, i-au in­cu­nu­nat viata, revenim in ca­me­ra in care stralucesc medaliile. „Pe vremea cand eram mic, tatal meu avea cai, porumbei… Si imi amintesc ca, atunci cand intram in grajd, pe jos, intr-un colt, statea o po­rum­bita alba cu coada infoiata, iar eu ma jucam cu ea. Tata avea si doua iepe, pursange arab, pe care le punea la sareta, du­pa care pleca inapoi la Ca­la­cea. Din povestile lui tin min­te ca, pe la vreo doi ani, mi-a cantat Luta Ionita, un per­sonaj celebru din zona Ba­na­tu­lui, pentru care simt o nos­talgie in­co­men­surabila. Asa­dar, m-am nascut intre po­rumbei, gaini si cai, la Sat­chinez (satul lui Pavel Chi­ne­zul), iar cand aveam trei ani, familia mea s-a intors la Bocsa, de unde era tata si unde am avut porumbei pana am plecat la studii. Am facut Facultatea de Ma­te­ma­tica. Si mai departe, cand am terminat Regia, toata lu­mea mi-a spus ca nu voi putea profesa, deoarece tata nu a fost membru de partid, fiind numit legionar, si nici da­ca nu ma voi inscrie in par­tid. Asa ca m-am apucat sa cresc po­rum­bei, iar in paralel scriam ­sce­narii. Cu ajutorul lui Dum­­nezeu am debutat cu un film despre comunisti, despre mun­citori. Tapinarii erau toti co­munisti, iar eu, cand am intrat in pre­pr­o­duc­tie, am facut asa cum stiam, de parca tata mi-ar fi dat banii. Cand l-au vazut, au zis ca e o ca­podopera“.

Pentru Ioan Carmazan cre­st­erea porumbeilor este o pa­siune care s-a transformat, de-a lungul timpului, in afa­ce­re, iar acum toata lumea do­res­te sa aiba cate un exemplar de la el. „Iar asta nu pentru ca sunt regizor de film, deoarece nu toata lumea stie ce-i pro­fe­sia aceasta“, incheie regizorul.