Abia se mutase, cu servieta cu tot, din cladirea Casei Albe - consilierul pentru securitate nationala acolo este tinut, langa Biroul Oval - in cabinetul Departamentului de Stat. Henry Kissinger prelua postul de secretar de stat de la un diplomat de meserie: William Rogers. Pana atunci, fiecare dintre ei examina dosarele de politica externa si inainta Presedintelui solutii. Acesta lua deciziile. De acum incolo, suntem in toamna anului 1973, iar axul diplomatiei americane se restrangea la cele doua puncte: Nixon - Kissinger. Conferinta de presa la care participam si noi - Grupul celor 12 jurnalisti de pe diverse continente - este prima pe care si-o programeaza noul sef al diplomatiei americane. Prilej de a-i sesiza stilul in public. Urca la pupitrul de pe scena si tace. Se lasa fotografiat, filmat, studiat. Interes de presa justificat. Cucerise pe toata lumea de cum dovedise cam de ce e in stare. Fusese calfa si zidar la constructia capului de pod dintre America si China. El fusese preferat de presedinte sa-i viziteze pe liderii chinezi la ei acasa si sa astearna covorul rosu pe care la scurt timp se va deplasa insusi presedintele, pentru a strange mana liderilor din celalalt capat de lume - Mao Zedong, Zhou Enlai, Lin Biao. Va fi interfata americana in pregatirea sfarsitului nenorocirilor din Vietnam si va primi chiar si Premiul Nobel. Va naveta sistematic peste Marea Rosie, in demersuri pornite pentru a gasi un raspuns la nelinistile din Orientul Mijlociu.
La Bucuresti i-a insotit pe presedintii republicani Nixon - in calitate de consilier - si Ford, ca secretar de stat. Era a doua zi dupa semnarea Actului Final CSCE de la Helsinki. Casa Alba asigura continuarea demersurilor care aveau sa ne aduca Clauza natiunii cele mai favorizate. La Castelul Peles a fost semnat importantul document comercial bilateral. S-a descoperit apreciat in lumea larga, dar si in propria-i tara. Cand in plina Afacere Watergate Spiro Agnew era obligat sa-si dea demisia din functie, s-a creat un moment de atenta cautare. In tabara republicanilor el trebuia sa dea garantia castigarii alegerilor prezidentiale urmatoare, la care titularul din acel moment nu mai avea dreptul sa candideze. Propunerea pentru postul de vicepresedinte era asteptata in dreptul Democratilor cu speranta ca s-ar dovedi un perdant cert in respectivul scrutin prezidential. Solutia lui Nixon a reusit, fara sa vrea, impacarea ambelor parti. Cel desemnat, Gerald Ford, de 20 de ani membru in Camera Reprezentantilor, putea fi, cel putin in acest moment, continuatorul logic. Nu prea avea cine sa-l conteste drept varianta viitoare pentru Biroul Oval. Asteptare care s-a produs cu repeziciune. La nici doi ani va fi chemat sa-l inlocuiasca pe binefacator, destituit prin impeachment. Dar nici Democratii n-au sperat in zadar. Omul lor, sudistul Jimmy Carter, il va surclasa pe Ford la alegerile din '76. L-am revazut de aproape pe Kissinger. Trecusera ceva ani. Urmaream lucrarile Adunarii Generale a ONU la sediul newyorkez al organizatiei mondiale. Iesea de la o intalnire importanta. Mai grasut, mai alb, cu par mai putin. Ochelarii, aceiasi, cu multe dioptrii. Ma observa in calea spre scari. Am casetofonul in mana si nu asteapta sa ma explic. Precizeaza: „Nu fac declaratii de presa”. Insist si am castig de cauza. Intrebarile mele au ceva din ritmul rafalelor de mitraliera, temator ca vaporul aflat in rada ar vrea sa porneasca la drum. Teama usor artificiala. Interlocutorul meu se dovedeste receptiv si chiar locvace. Ce mai face astazi? „Urmaresc evenimente. Studiez. Tin conferinte. Scriu“. Aici doream sa va aduc pe dvs., cititorii mei. Cartile sale - Diplomacy si Despre China - pot fi citite in romaneste. Cititi-le! Il veti descoperi pe HK - ganditorul, arhitectul diplomatic, constructorul.