Miracolele economice din Asia, in a doua parte a secolului trecut, nu au fost conduse de economisti, ci de avocati. Asiaticii nu aveau cultul enorm al competentei universale a economistilor, cult nascut in Occident. Acest cult este bazat pe ideea falsa ca economia ar fi o stiinta. Nu este. Si nu poate fi atata vreme cat nu pot fi gasite constante economice universale si principii universalizabile ale cunoasterii de tip economic. Cea mai mare eroare (cauza crizei din 2008) care s-a intrupat in gandirea economica din ultimele decenii a fost aceea ca s-a incercat universalizarea principiului pietelor libere. Tragedia acestei erori vine dintr-o amnezie: economistii statelor dezvoltate si cei din conducerea organismelor internationale au uitat ca, pe vremea cand erau in curs de dezvoltare, aceste state au combinat in fel si chip principiul pietei libere cu un alt principiu, cel al protejarii pietelor nationale.
De fapt, spun altii, nu am avea de-a face cu o amnezie, ci cu o educatie economica orientata cu rea-credinta catre interesul statelor dezvoltate de a exploata statele in curs de dezvoltare, astfel incat productivitatea obtinuta acolo sa se scurga in profitul lor. Stalpul de baza al acestei rele-credinte este construit in jurul falsei idei ca economistii ar fi in posesia unei stiinte (universala ca orice alta stiinta). Criticii sistemului economic care si-a dovedit failibilitatea in 2008 au atras atentia, inca inainte de 2008, ca principiile de piata libera sustinute de Banca Mondiala si de FMI nu au dus la descresterea inegalitatilor in sistem, ci, dimpotriva, la cresterea lor. Si au sugerat ca tarile in curs de dezvoltare ar trebui sustinute intr-un mod incorect (daca prin corect vom continua sa descriem principiile pietei libere): aceste tari ar trebui incurajate sa practice protectionisme moderate.
Iata exemplul Braziliei, o tara care se dezvolta rapid, in afara regulilor sistemului economic global. In primul rand, tara are o crestere demografica pozitiva: se nasc mai multi brazilieni decat mor. Chestiunea demografica este esentiala: pe termen lung, cresterea pozitiva a indicilor demografici (media de varsta tot mai mica, de pilda) va asigura o piata a muncii cu salarii ce nu vor creste dincolo de riscul de a face sa scada competitivitatea economiei braziliene. In al doilea rand, Brazilia este o piata de 80 de milioane de consumatori. Nu poate fi ignorata. Ca urmare, Brazilia isi permite sa practice impozite si taxe pe care sistemul global le refuza din principiu. Impozitarea cifrelor de afaceri, iar nu a profiturilor. E o forma de protectionism fata de practica generala a calcularii profitului spre zero. Taxe pe tranzactiile pur financiare. O forma de protejare a economiei reale fata de cea financiara. Taxe pe valorile financiare expediate in paradisuri fiscale. Brazilia, pe scurt, este prima economie din lume care nu permite sistemului dereglementat al jocurilor financiare globale sa faca bani din bani fara a contribui cu nimic la bugetul tarii.
Omul care a revolutionat sistemul fiscal al Braziliei nu a fost un economist. Presedintele fusese, inainte de a fi ales sef de stat, sindicalist. Ca sef de stat, si-a luat consilieri tineri, absolventi ai unor inalte scoli occidentale de studii economice. Aripa critica fata de sistemul financiar global. Acesti consilieri l-au invatat revolutia celor patru taxe (impozite): impozitul pe cifra de afaceri, taxa pe tranzactiile financiare, taxa progresiva pe proprietati, suprataxarea „exporturilor” financiare catre paradisuri fiscale. Cu acest sistem fiscal revolutionar si antisistem, reglementarea TVA-ului a fost posibila la un nivel care sa nu impovareze consumul.