Un exemplu de modestie, sinceritate si profesionalism pentru multe generatii de tineri, renumitul taragotist al neamului romanesc, Dumitru Farcas, face cunoscut publicului sau secretul reusitei in intreaga lume. Chiar daca nu a fost depasit niciodata in maiestria cu care doineste din taragot, Domnia Sa considera ca tot ceea ce a realizat se datoreaza celor trei entitati: credinta - dobindita prin preotul satului, eruditia - semanata in constiinta sa de invatatorul cu vocatie si spiritul civic - inoculat de primarul satului. Asta vrea sa le transmita si el tinerilor invatacei si ii vegheaza cu deosebita atentie pe tinerii din satul sau, care doresc sa ii calce pe urme.

De-a lungul timpului, i-ati ascultat si pe alti tineri cintind. Cine ar putea duce mai departe povestea taragotului?
In prezent, sint foarte multi taragotisti, mai ales ca acum, acest instrument este folosit in toate regiunile tarii. Eu sint presedintele Congresului Mondial al Taragotistilor, care are loc la fiecare doi ani, la Castelul lui Rakoti din Ungaria, unde se aduna taragotisti din intreaga lume. Performanta insa nu depinde de instrumentul in sine, ci de cel care il minuieste, de studiile pe care le are. Secretul consta numai in munca, intr-un studiu aprofundat. Din pacate, din familia mea nu mai are cine sa duca povestea mai departe, pentru ca fratii mi-au murit. Mai sint insa copii talentati in satul meu natal.

Ati strabatut lumea in lung si-n lat. Ce anume v-a determinat sa va intoarceti mereu acasa?
La virsta de 23 de ani, plecam deja prin Occident. Cind au aflat securistii, m-au intrebat daca nu cumva vreau sa parasesc Romania. Le-am spus ca nici daca as fi alungat din tarisoara asta n-as pleca. Modelele mele au fost cei trei stapini ai satului, respectiv popa, invatatorul si primarul, de la care am invatat sa imi iubesc tara, sa ii iubesc batrinii, sa-mi cinstesc semenii, sa fiu un om de omenie. De la popa am invatat sa fiu un om credincios, pios. Un singur lucru nu-l pot uita: vorbele lui Vasile Alecsandri – „Vai de omul fara tara!“. Sint deci recunoscator ca m-am nascut aici, in „cea mai mindra tara semanata de Dumnezeu pe acest pamint“, vorba lui Nicolae Balcescu. Unde sa te duci, cind nimic nu e al tau – nici pamintul pe care il calci, nici aerul pe care il respiri? In tara asta, pentru care s-au adus atitea jertfe la Oituz si Marasesti, ca ea sa ramina pe miinile vinjoase ale viitoarelor generatii. Astazi, spunem cu usurinta ca plecam din tara, ca e mai bine afara. Gresit – nicaieri nu-i mai bine ca acasa. Am cutreierat lumea intreaga si am intilnit multi oameni care au parasit Romania cu zecile de ani. La doina taragotului meu, plingeau ca niste copii si imi spuneau ca, daca ar mai putea sa dea timpul inapoi, nu ar mai pleca din tara pentru nimic in lume. Sa ne gindim la Doina marelui Eminescu si sa reflectam inainte de a face acest pas. Orice tinar care pleaca din tara si se stabileste pe meleaguri straine isi da seama, abia atunci, ca e neimplinit si ca ii lipseste ceva: tradi­tiile neamului sau. Apropo de traditii, tinerilor li se pare ca ceea ce traiesc ei in discoteci este fantastic. Eu reprezint Casa de Cultura a Studentilor din Cluj, unde s-au perindat multe generatii de copii, si chiar si acum, dupa multi ani, isi amintesc momentele fericite pe care le-au petrecut in aceste centre de cultura. Si acum, sala de aici, care are 1.000 de locuri, este in permanenta plina de tineri. Pericolul este dat de televiziunile care promoveaza orice, numai pentru bani, si oricine care plateste sa faca un cintec este numit cintaret. Nu exista niciun fel de selectie. In alte vremuri, pentru folclor era concursul Floarea din gradina, unde se depistau talentele, iar pentru muzica usoara era Steaua fara nume. Ambele  erau posibilitati de selectie pentru adevaratele valori. Acum sint toti luati la gramada si pusi la un loc.

Ce sentiment va incearca atunci cind le cintati comunitatilor de romani din diaspora?
Este fascinant si sint chemat, intruna, pretutindeni... Este o sarbatoare cind ii intilnesc, iar ei imi raspund cu aceeasi afectiune. Acum, la cei 72 de ani ai mei, am devenit mai comod. Mi-am terminat casa parinteasca, locul in care m-am nascut, unde petrec cu drag sarbatorile si astept colindatorii, tinerii cu Irodul si cu Viflaimul. Abia astept sa imi treaca pragul prietenii din sat, cu care am copilarit. Am o livada, care vara este toata numai flori si pomi. Duc o viata putin mai linistita, pentru ca pina acum am tot alergat.

Cum obisnuiti sa va petreceti timpul?
Fac vizite prin tara si excursii in strainatate, pentru ca de treburile gospodaresti se ocupa scumpa mea sotie, Elena. Eu sint un iubitor de natura si ma ocup cu gradinaritul, cu pomii fructiferi si vita-de-vie. Dupa ce termin la mine, ma mut la casa cu pridvor din satul meu, pe care am reconsolidat-o din temelii. Daca tatal si fratii mi-au murit, ea se deteriorase, asa ca am adus arhitectul sa masoare toate detaliile si am reconstruit-o asa cum a gindit-o tatal meu: cu pridvor, cu tinda... asa cum se purta odata. E feeric la tara, acolo imi place sa traiesc.

Ce rol a avut familia in parcursul dvs. artistic?
Familia a avut un rol primordial si ii multumesc lui Dumnezeu in fiecare secunda ca exist pe acest pamint, ca m-a dat societatii si ca m-am bucurat atunci cind i-am facut bucurosi pe altii. Cel mai mult sint fericit ca, dintr-o familie de tarani, am putut sa fiu de trebuinta neamului romanesc, sa ma fac util si sa fac cunoscut aceasta mindra si frumoasa tara in intreaga lume. Marturisesc, cu deosebita modestie, ca la toate ­con­cursurile nationale si internationale la care am participat, nu am fost niciodata pe locul doi, in toata viata mea.