In primul sau mandat prezidential, Traian Basescu a avut o initiativa pentru implinirea careia ar fi fost necesara solidaritatea premierului Tariceanu: a propus alegeri anticipate ca sa scoata de la guvernare partidul lui Dan Voiculescu, considerat „o solutie imorala“. Tariceanu nu a marsat si, astfel, s-a nascut un conflict personal intre presedinte si premier. Tariceanu nu a calculat bine: si daca dupa demisia mea, urmatorul guvern nu cade in parlament? Ca sa se ajunga la anticipate, ar fi trebuit sa cada doua propuneri de guvern. Era posibil, credea Tariceanu, ca initiativa lui Basescu sa ascunda, de fapt, doar dorinta presedintelui de a avea un alt premier.
Conflictul a avut consecinte importante. Liberalii au inteles ca simpatia de care se bucura presedintele, devenit seful opozitiei fata de premier, le va aduce o pierdere electorala mai mare decat uzura guvernarii. Avand norocul unei perioade de crestere economica (investitiile straine veneau in valuri), Tariceanu a jucat o partida de sah riscanta. I-a scos pe cei din PD de la guvernare si a ramas cu un guvern minoritar, sprijinit in parlament de PSD. Jocul tactic era gandit in sensul unor majorari de salarii si pensii mai mari decat cresterea economica de 7% pentru ca, in final, sa contracareze pierderea de imagine suferita din pricina criticilor prezidentiale. Zis si facut. Deficitul structural al bugetului a sarit peste 3%, iar PNL a scos in alegeri cel mai mare scor din noua sa istorie. Atata doar ca, de asta data, calculele lor au fost gresite: urmatoarea guvernare s-a facut fara ei. Tariceanu a platit eroarea tactica cu functia de presedinte al partidului.
Mandatul al doilea al presedintelui urma sa inceapa la un an dupa alegerile pentru parlament din 2008. 2009 era deja primul an al crizei financiare, dar la noi era an electoral. Nici Geoana, nici Basescu n-au cerut masurile de austeritate care s-ar fi impus. Ar fi fost mai usor de suportat daca ar fi fost demarate din 2009. In 2010, presedintele Basescu a convins noul guvern, format, acum, si fara PNL, si fara PSD, sa taie salariile bugetarilor cu 25%. Era clar ca decizia aceea va duce la o pierdere electorala a PDL-ului de cel putin 10%. Procente care puteau alimenta, de altfel, o noua formatiune politica, daca ar fi aparut. Dan Diaconescu a inteles ca asta e sansa lui si a format un nou partid. Care dupa doi ani are chiar mai mult de 10% in sondaje.
Acum, in 2012, problema lui Traian Basescu nu mai este un nou mandat prezidential. Problema, acum, este daca isi poate duce al doilea mandat pana la capat, in 2014. Daca era inspirat, in 2009, ar fi renuntat la a doua candidatura si ar fi valorificat-o abia in 2014. Acum are sanse mici sa-si duca mandatul dupa urmatoarele alegeri parlamentare. In cele din urma, actualul presedinte, constient deja ca a sacrificat sansele PDL-ului de a mai fi parte a urmatoarei guvernari, s-a decis sa joace si el un sah riscant: a dat drumul la o politica de reducere drastica a fraudei si a evaziunii fiscale, ceea ce este totuna cu o declaratie de razboi in contra intereselor mafiei pedeliste.
Este a doua mare lovitura pe care presedintele o da partidului care l-a sprijinit in doua randuri de alegeri: ce calcule isi face? Ca va reintregi salariile taiate in 2010 si ca, drept urmare, isi va reface simpatia de care s-a bucurat inainte de 2010. Si ca, in felul acesta, cand il va suspenda noua majoritate ce se va forma la finele lui 2012, votul popular are sa-l salveze a doua oara. Ar fi un veritabil miracol.
Ceea ce va fi mai putin miraculos in acest joc este faptul ca noul premier, Mihai Razvan Ungureanu, are deschisa o buna partie spre functia de presedinte. Daca nu cumva mafia pedelista are sa i-o presare cu nisip.