Zilele acestea, Fanus Neagu ar fi implinit 80 de ani. Dar ce scriu eu „ar fi implinit“? Despre „Nea Fanus“, cum il numeam cu drag si cu smerenie multi dintre cei ce am avut privilegiul sa-l cunoastem, nu se poate scrie si nu se poate vorbi decat la timpul prezent.

Si ce dovada mai buna ne-ar trebui decat aceasta carticica de suflet, intitulata chiar asa: Fanus Neagu in patru prieteni, aparuta la Editura SemnE, in care Eugen Simion, Mihai Ispirescu, Nicolae Breban si Lucian Chisu povestesc despre „Marele Blond”… Ceea ce confera un farmec aparte acestei cartii este aerul sau destins, colocvial. Cei patru invitati la colocviu dand, fiecare in felul sau, si toti, deopotriva, marturii lamuritoare despre masura sufleteasca a unui personaj cu adevarat emblematic pentru spiritualitatea romaneasca.
Astfel, Eugen Simion scrie despre „stilul fanusian”, adica despre rara, inefabila alianta de violenta si tandrete, de agresivitate si culoare, de metafora si de fantezie, care face din scrisul lui Fanus Neagu o culme a artei literare. Catusi de putin intamplator, crede Domnia Sa, aceste peceti ale harului se pot afla in proza ziaristica a lui Fanus Neagu. „Gazetarul Fanus Neagu - scrie Eugen Simion atunci cand vine vorba despre sanctiunea verbala pe deplin meritata aplicata unui veleitar cu pretentii de persecutat si de ostracizat - are memorie buna si-i aminteste jeluitorului sau coleg minoritar intamplari si compromisuri deloc demne”.
Altadata, atacat la telefon „cu cantece de ocazie si injuraturi de piatra dura”, Nea Fanus pune numaidecat stampila pe fruntea ipochimenului: „Vocea apartine, cred, unuia care masoara aproape doi metri, dar e baiat cu pret redus, cutreierat cu apucaturi si indeletniciri intortocheate”. Sunt pagini antologice care fac din publicistica lui Fanus Neagu un monument al artei literare alaturi de Arghezi (spune Eugen Simion) si (de ce nu?- as adauga eu) de Eugen Barbu.
O alta fata a firii acestui personaj emblematic ne-o infatiseaza si ne-o descopera Mihai Ispirescu. Este vorba despre lirismul pur si luminos pe care Fanus Neagu il purta in sine inca de la venirea sa intr-o lume trecatoare si pe care si-l revendica prin insesi firele, nevazute, dar atat de trainice, prin care este legat de marile ctitorii ale neamului: „Vin - se marturisea el - din neamul meu de tarani care cultiva povestea ca loc al intamplarii lumii, ca vatra a Dumnezeirii.” Pentru a urma: „Ma revendic, cu toata credinta, din Creanga, Sadoveanu, Istrati, Voiculescu si alti povestitori ai literaturii romane”. Pentru Nicolae Breban, ecuatia sufleteasca a fiintei prietenului tocmai plecat putin din incapere, parca anume spre a da frau liber voroavelor pline de talc ademenitor cu si despre el: „Fanus Neagu, scriitorul si visatorul de litere pe care il cunoastem sub acest nume, a alergat mereu dupa sine insusi, ca un fel de prodigios actor al propriului sau vis”. Daruit noua de catre Dumnezeire, ca „un semn al vietii, aici, al nostru, la nord de Dunare si in splendida captivitate a reliefului nostru din umbra Carpatilor”.
In fine, Lucian Chisu ne introduce in universul „frumosilor nebuni”, lumea in care Fanus Neagu s-a exprimat faurind o limba de o rara frumusete si de o uriasa forta de seductie: „Ivita din genunile locurilor natale (adica ale tinutului Brailei n.n.) si din izvoarele limbii romane, creatia fanusiana poseda toate datele personalitatii sale si, odata cu ele, aura stralucitoare a unei lumi bantuite cand de viscol, cand de carnaval”. Tulburator raspuns la indimenticabila sa Carte cu prieteni, aceasta atat de fina, dar, mai ales, atat de substantiala carte intitulata pur si simplu Fanus Neagu in patru prieteni merita, fara doar si poate, binecuvantarea argheziana „Carte frumoasa, cinste cui te-a scris”!