Daca romanii nu stiu prea multe despre Cristian Mandeal, e vina „vrajitoarelor“. Vrajitorul Cristian Mandeal iubeste prea mult Romania, in contextul in care Filarmonica „George Enescu“ i-a intors, la un moment dat, spatele. Iata de ce, maestrul Mandeal iese din „silenzio stampa“ si ne acorda un interviu plin de suflet, dupa un concert si un festival organizate de bunul nostru frate intr-ale muzicii culte, Dorin Ionita.

Ati afirmat: „Imi port cu demnitate crucea de a fi roman“. Va rog sa detaliati.
Conditia de a fi roman nu mi se pare un avantaj in Europa de astazi. Prea ­multe controverse cu privire la cine sintem, de fapt, care ne este istoria, de unde ne tragem si cum ne-am alcatuit ca popor, ce drepturi detinem asupra teritoriului locuit astazi de noi. Prea multe controverse asupra aportului nostru la cultura europeana, in conditiile in care o buna parte dintre cei ce detin un pasaport romanesc sint adeseori inadaptabili, sint urmariti penal, sint expulzati sau devin obiect al oprobriului public. Prea multa neincredere in ceea ce stim, ceea ce putem cu adevarat si ceea ce realizam. Prea sintem „altcumva“ si prea nu ne lasam asimilati culturaliceste. Sintem suspecti si suspectati. Venim de la margine, din Scitia, din Hinterland. Prea nu se stie nimic despre noi la nivelul locuitorului comun din Europa. Pentru orice roman aparut de curind in Occident se pune problema competitiei la un nivel sporit in raport cu autohtonul sau cu cel mai de mult asimilat. Esti tratat cu neincredere, esti supus la probe interminabile, trebuie sa dovedesti mereu totul de la inceput. A-ti cladi un statut de egalitate si incredere este o adevarata performanta. La aceasta se adauga sentimentul in­stra­i­narii resimtite la tine acasa. Dupa cei 50 de ani de dupa razboi, impreuna cu cei 20 de dupa revolutie, e greu sa-ti mai recunosti poporul. Nu prea mai stii tu insuti cine si ce esti. Oglinda iti joaca feste asemenea celor strimbe din bilciurile copilariei mele. Valorile s-au schimbat si schimonosit. Categorii fundamentale, precum cele de bine, drept, cinste, corectitudine, merit, toleranta, bunatate, generozitate, frumusete interioara, s-au preschimbat in fond si forma, lasind locul unor pseudocalitati, ce-i drept mult mai lucrative, dar care, insumate, preschimba fata romaneasca din ceea ce fusese odata un popor la ceea ce mi se pare a fi devenit, astazi, o simpla  populatie... Cu toate acestea, nu ma dezic de ­mine. Ar fi ca si cind mi-as renega parintii, familia, trecutul, putinii prieteni cu care ma mai incalzesc.
Imi pun speranta in noua generatie ce pare a fi mai buna. Si sper in viitor. Pina atunci imi port, de bine de rau, crucea. Nu ma  consider o victima. A fost alegerea mea, nu m-a fortat nimeni sa optez pentru Romania. M-am complacut in mizeria mea draga. Inconstienta, masochism, cinism, eroism...?

„Rolul dirijorului incepe si se sfirseste pe scena“
Ce inseamna pentru dvs. acest spectacol December Music Flowers, devenit deja traditie?
Mi-am dorit intotdeauna sa ma adresez cit mai mult oamenilor, prin mijloacele mele, cu toate ca nu sint o persoana deosebit de comunicativa in societate. Ciclul Flowers, de primavara sau de iarna, mi-a oferit aceasta oportunitate intr-un mod sporit, facilitindu-mi comunicarea muzicala spre o alta categorie de spectatori, aceia pe care nu-i vezi mereu in salile de concert. Este, scuzati-mi vanitatea, cedarea in fata tentatiei de a crea prozeliti, incercarea, dupa modelul biblic, de a arunca navodul in speranta de a deschide calea unora spre ceea ce eu socotesc a fi suprema infaptuire omeneasca, adica spre muzica. La fel de importanta mi se pare insa si ocazia pe ­care o primeste Orchestra Romana de Tineret de a se face cunoscuta in cercuri cit mai largi, dat fiind ca  aceste concerte sint transmise de catre televiziune.

Care este rolul dirijorului, metaforic vorbind, in societate?
Nu stiu daca se poate vorbi despre un „rol al dirijorului“ in societate. Printre oameni, el este doar un simplu muritor, la fel ca toata lumea, cu frumusetile si uriteniile lui, cu nevoile, slabiciunile si nimicniciile oricui. Il face deosebit doar pozitia lui cvasipublica, faptul ca este, poate, ceva mai cunoscut decit altii, lucru ce il si obliga si, uneori, il si stinghereste. I se atribuie, prin extensie fata de scena, calitati deosebite la toti parametrii. Este vazut uneori ca un ­semi­zeu, un prepotent minuitor al destinelor, oricum, un model demn de invidiat, o vedeta. Dirijorul, la rindul lui, sufera si el de tentatia de a crede cu adevarat ceea ce i se pare ca vede in atitudinea oamenilor fata de el. Si iata cum se naste paranoia... Rolul dirijorului cred ca incepe si se sfirseste pe scena. Modelul creat de el este doar unul de imagine si de simbol. In societate el se intoarce, daca a fost inzestrat de natura cu un minim bun-simt, la conditia de „simplu cetatean“ (nomine odiosa).

Ati cucerit publicul european si mondial. Care este povestea succesului dvs.?
Este greu de vorbit, in ceea ce ma priveste, ca as fi cucerit publicul din lume. Am avut succese in exterior, dar nu am devenit niciodata foarte cunoscut. Mult mai cunoscuti sint Ion Marin si chiar si ­Chris­tian Badea, oameni care s-au hotarit de timpuriu sa paraseasca teritoriul si sa-si caute norocul aiurea, fapt ce le-a si reusit intr-o oarecare masura.
Personal, am detinut, de-a lungul anilor, citeva pozitii artistice, unele chiar si de conducere in afara tarii, nu prea multe, nici prea importante, dintre care ma pot lauda doar cu una cu adevarat semnificativa, cel putin pentru mine, aceea de Principal Guest Conductor la Halle Orchestra de la Manchester, cel mai vechi ansamblu de acest gen din Marea Britanie, faimoasa orchestra a lui Sir John Barbirolli. De fapt, am fost primul detinator al acestui titlu din toata istoria de 150 de ani a acestei orchestre (inca o dovada ca nimeni nu e intelept in sat la el). Daca se poate vorbi totusi de un oarecare succes in ceea ce ma pri­veste, este acela ca, desi nu m-am des­partit de tara, desi am preferat izolarea si anonimatul, as indrazni sa-i spun stigmatul acestei tari (recunosc, cuvintul este cam tare pentru anumite sensibilitati, dar mi-l asum), am reusit, cu toate acestea, sa atrag atentia uneori asupra mea ca dirijor si sa fiu solicitat in festivaluri cu oarecare prestigiu, cum ar fi cele de la Salzburg, Edinburgh, Tivoli, Primavara si Toamna la Praga si multe altele, sau sa conduc orchestre ca Staatskapelle Dresden, Münchener Philharmonie, Orchestra Radio Bavareza, Staatskapelle Berlin, London Symphony, London Philharmonic, BBC London si Glasgow, Tokyo Philharmonic Orchestra, Israel Philharmonic, Moskow Philharmonic sau Orchestra di Santa Cecilia. Mai mult decit despre acestea imi place sa vorbesc despre cele vreo 50 de aparitii avute cam peste tot cu muzica lui Enescu, dintre care cele mai importante mi se par a fi prezentarile Oedipului enescian in prime auditii, precum cele din Marea Britanie sau Italia, sau in spectacolele de la Staatsoper Berlin. Am dosare intregi de presa pe care le pastrez cu sfintenie. Nu le fac publice pentru ca nu mi le cere nimeni...

„Calomniati, calomniati, ca tot va ramine ceva...“
De ce, in anul 2009, ati renuntat la directoratul Filarmonicii „George Enescu“?
Aceasta e o poveste complicata de care nu-mi place sa-mi mai aduc aminte. Incerc sa o lepad de la mine ca pe un pahar otravit. A fost cea mai mare trauma a existentei mele ca om si ca artist. Comentarii au fost multe la vremea aceea, gustul romanului pentru scandal si-a gasit un nou izvor, cu atit mai picant cu cit se trata subiectul fierbinte al unei reputatii pina atunci nealterata, in fine, si cu enorm deliciu, putea fi acum tavalita in noroiul endemic si traditional al acestui spatiu geografic, departe de a mai fi ramas mioritic. Faptul este ca am fost acuzat, in modul cel mai josnic, dar la cel mai inalt nivel, de nereguli si fraude, practic de coruptie, de o parte din orchestra condusa si influentata de un grup de soc restrins, ce s-a bucurat, caracteristic pentru tot peisajul romanesc actual, mult prea lesne de credulitatea si sustinerea colectiva, fara a i se cere vreo proba incriminatorie. Simpla afirmatie a fost suficienta. Aceste acuze au fost anchetate de catre un corp de control ministerial, la propria-mi cerere, si au fost gasite, dupa doua luni de cercetare, ca fiind neintemeiate. Nici mass-media, nici autoritatile responsabile nu s-au ostenit sa-mi ia apararea, asa incit hotarirea mea de a parasi Filarmonica dupa 23 de ani de activitate ca dirijor si alti aproa­pe 19 ca director general a ramas definitiva. Nu pot sa nu-mi aduc aminte, ca simplu comentariu, de celebrul citat din Talleyrand: „Calomniati, calomniati, ca tot va ramine ceva“… Ce a mai ramas din asta? Lucruri amestecate. O greata profunda fata de o parte a omenirii, o mare bucurie a eliberarii de balast, un puternic sentiment de regret pentru o viata irosita in zadar in folosul unor idealuri dovedite false, o ciuda profunda pe mine insumi pentru ca nu m-am desprins la timp din mocirla, pentru ca am sacrificat oferte, unele importante, precum cea de General Musik Director la Opera din Bonn, din 2006. Ocaziile nu se mai intorc...

„Melomanul dispare, dar si apare intr-o miscare neintrerupta, astfel incit procesul fluxului publicului ramine neintrerupt“
Care este impactul Festivalului „Enescu“ peste hotare?
Slava Domnului, festivalul a ajuns, in sfirsit, dupa atitia ani de eforturi si investitii, sa isi primeasca o buna si serioasa reputatie. Orchestrele si artistii de pretutindeni isi fac un punct de interes si onoare de a participa la el. Este cunoscut si bine cotat. L-as putea numi un adevarat brand al Romaniei, poate unicul.

I-ati avut ca mentori pe Herbert von Karajan si pe Sergiu Celibidache. Cum i-ati descrie?
Karajan, uscat si taios, in pofida intensitatii enorme a implicarii sale emotionale in muzica. Celibidache, cald, generos, ironic, artagos, un sac de contradictii, in pofida dirijatului sau atit de controlat. Amindoi, la fel de vanitosi, la fel de tiranici, la fel de geniali.

Ce nu se stie despre dumneavoastra?
Imi inchipui ca sint perceput uneori ca o persoana puternica, aroganta si inclinata spre dictatura. Poate ca nu se stie faptul ca sint, la o adica, usor vulnerabil, emotiv si mult mai putin echilibrat decit par, ca ma clatin in fata oricarui atac brutal sau vulgar, ca nu rezist ofensivei trivialitatii. Poate ca nu se stie ca iubesc oamenii mai mult decit dau de inteles si ca sint inclinat sa-mi asum durerea intregii lumi, socotindu-ma uneori responsabil pentru fericirea sau neimplinirile tuturor. Si sper, pentru li­nis­tea mea, ca nu se cunosc inca multe alte lucruri despre mine pe care nu mai sint dispus sa le divulg aici.

Romanul de astazi este educat pentru a percepe muzica simfonica?
Sper sa nu va surprind prin declaratia pe care o fac. Mie, romanul mi se pare la fel de pregatit ca si cel din alte tari lipsite de o traditie muzicala solida si nu-l vad mai prejos decit publicul din Danemarca sau Anglia. Desigur, are preferintele lui, care poate ca nu se aseamana cu ale altora. Nu va veni cu tot dinadinsul la un program Bruckner sau Hindemith, sau Britten. A inceput insa sa umple salile la Sostakovici si la Stravinski, nemaivorbind de Ravel. Mai rau stam cu muzica lui Enescu, ce inca nici acum nu face subiectul pasiunii  populare decit ca obiect al mindriei nationale, privita mai mult ca argument in actiunea de aparare fata de altii. (De altfel, excelam in acest tip de sentimente colective fara acoperire personala!) Desigur, se mai aplauda intre partile unei lucrari in mai multe miscari, dar unde oare in lume nu se intimpla aceasta?! In fond, este imbucurator faptul ca salile de concert sint ­pline, si asta nu doar la evenimente. Melomanul dispare, dar si apare intr-o miscare neintrerupta, astfel incit procesul fluxului publicului ramine neintrerupt. Nu conteaza motivatiile. Ele pot fi variabile de la o epoca la alta, de la o tara sau o cultura la alta. Important e ca apetitul spre vizitarea salii de concert sau de opera ramine constant.

Care este, astazi, functia intelectualului roman, in contextul Europei Unite?
Intelectualul roman este, deocamdata, profund minoritar. Denivelarile culturale si sociale de astazi nu sint cu mult mai putin adinci decit in trecut. As zice, din contra, tinind seama de cvasidisparitia spiritualitatii specifice romanesti, cea a taranimii, care odinioara dadea sens, valoare, originalitate si organicitate poporului nostru. Intelectualul roman se lupta nu cu Europa, ci cu propriul sau popor, cel care i-a dat singe, cel pentru care are datoria sa se daruiasca, cu sau fara placere. Nu cred ca sint doar vorbe mari. Se asea­ma­na cu datoria catre familie. Buna, rea, e familia ta. Personal, sint ingrijorat de exodul valorilor din tara, nu doar al cersetorilor de toate culorile, ci si al capitalului nostru intelectual, mai ales al tineretului. Ma ingrijoreaza in mod egal si sustinerea neconditionata si incurajarea acestora din partea parintilor: „Daca mie mi-a fost greu, macar sa-ti mearga tie bine“. Riscam sa nu mai putem vorbi la noi despre rolul intelectualului roman in integrarea europeana. Mai curind, cred ca trebuie pusa chestiunea rezolvarii politice a crizei. In primul rind, trebuie sa reusim sa ne cres­tem si sa ne pastram la noi in tara o suficient de ­mare rezerva de materie cenusie educata. Avem nevoie de modele, de elite competitive cu cele europene, care sa-si aleaga ca domiciliu Romania. Avem nevoie de o motivatie suficienta pentru ca acest lucru sa se intimple. Doar dupa aceea vom putea discuta despre rolul intelectualului pentru integrare.