Camelia Potec este vestita inotatoare care a cistigat, pentru Romania, medalia de aur la 200 de metri liber, la Olimpiada de la Atena. Pe linga faptul ca este o sportiva „de aur“, Camelia Potec este si o priceputa femeie de afaceri. Chiar daca a avut parte de evenimente memorabile de-a lungul carierei sale, din pacate viata nu a scutit-o de ghinioane. Dupa o lunga perioada in care nu a vorbit despre anu­mi­te momente din viata sa, Camelia a fost de acord sa ne dezvaluie doua dintre intimplarile la limita care i-au afectat viata si cariera.
„Prima intimplare de acest gen s-a petrecut in 2003. In 2002 mi-a mers foarte bine pe plan sportiv si incepusem noul an foarte motivata si in forma din punct de vedere fizic. Totul a fost bine pina in momentul in care n-am mai putut sa-mi misc mina stinga. A inceput, pe parcursul antrenamentului, cu o durere mica, astfel ca nu i-am dat prea mare importanta. Am continuat efortul; probabil n-am facut destula recuperare, iar la numai o luna de la primele dureri n-am mai putut sa-mi misc deloc mina, nici macar s-o ridic. A fost groaznic. Tendoanele mele de la umar nu mai raspundeau la comenzi, asa, pur si simplu... Am renuntat la a ma mai antrena, pentru ca nu aveam incotro. Am facut pauza si fizioterapie timp de doua zile si, crezind ca totul trecuse, am incercat sa inot din nou. Rezultatul? Aceleasi dureri, aceeasi neputinta... M-am speriat foarte tare, pentru ca efectiv nu-mi puteam misca deloc mina. Dupa radiografii, RMN si tot <tacimul> de analize, am trecut pe infiltratii… Doamne, cit sint de dureroase! Nu as vrea sa treaca nimeni prin asemenea momente. Din cauza faptului ca suportam greu durerea, nu mi s-a facut decit o singura astfel de infiltratie, pentru ca am renuntat. Medicul mi-a spus ca nu am decit doua solutii: ori continuu cu infiltratiile (sase-opt), ori trebuie sa ma opereze imediat si sa-mi sudeze tendoanele. Cu toate acestea, in cazul in care m-ar fi operat, mi-a spus ca nu putea garanta ca voi fi bine si voi mai putea continua sa practic inotul, din cauza ca nu era sigur ce ar fi urmat sa gaseasca inauntru. Mi-a fost teama ca n-am sa mai pot inota niciodata. Operatia era prea riscanta, asa ca nu am acceptat-o sub nicio forma. Acelasi lucru s-a intimplat si in cazul infiltratiilor. Am renuntat la ambele variante. Am renuntat pina si la ideea ca mai pot face inot, asa ca am preferat sa ma duc singura la bai, la recuperare, pentru a putea fi un om normal, cu doua miini. La scurt timp dupa aceea, am fost sunata de domnul Ion Tiriac si, cu ajutorul Domniei Sale, am ajuns in Elvetia, la un medic care face manipulare. Am innebunit de durere. M-am intors acasa, am plecat din nou la bai timp de cinci-sase sapta­mini, am facut masaje la spate, la omoplati, aproape in fiecare zi, si iata ca, dupa aproape cinci luni, am reusit sa ma intorc in bazin. Dupa putin mai mult de un an, am devenit campioana olimpica. Toate aceste lucruri m-au marcat si mi-a fost greu sa trec peste ele“, a incheiat Camelia Potec.

A vazut moartea cu ochii, la 9.000 de metri altitudine
Putini sint norocosii care nu au intimpinat niciun fel de incident, in timpul calatoriei lor cu avionul. Nu acelasi lucru il putem spune si despre Camelia, care si-a amintit de un moment de groaza trait la mii de metri altitudine. „Pentru ca datorita meseriei pe care mi-am ales-o circul foarte mult cu avionul, pina nu demult credeam ca am mare noroc din acest punct de vedere. Pe tot parcursul acestor ani am avut parte, de nenumarate ori, de turbulente, dar nu le-am dat niciodata atentie, sau cel putin nu mi-am imaginat vreodata ca se poate intimpla ceva mai grav... asta pina in anul 2005. Ma intorceam dintr-un cantonament din Franta, prin luna iunie-iulie, cind mi-am vazut moartea cu ochii. In ultimele 30-40 de minute de zbor, m-am asteptat, in fiecare secunda, ca totul sa se termine si sa murim cu totii. Totul a inceput la 9.000 de metri altitudine. Cred ca ne pregateam sa coborim, dar, chiar inainte ca echipajul sa ne anunte ca trebuie sa ne punem centurile, ne aflam deasupra unui mare nor negru si am fost, pur si simplu, atrasi in nor. Cred ca am coborit, brusc, vreo 2.000-3.000 de metri; nu stiu exact, dar in momentul in care am simtit ca pilotul a recapatat controlul avionului, m-am uitat pe un ecran si am vazut ca ajunsesem la 5.000 de metri altitudine. Una dintre stewardese, care, din nefericire, era exact pe culoar, a fost aruncata brusc. Probabil ca a dat cu capul de plafon. Nu stiu exact ce s-a intimplat, stiu doar ca multa lume s-a lovit la cap. Cind stewardesa a cazut, si-a rupt ambele picioare... Am realizat ca eram la 5.000 de metri altitudine si am vazut-o pe saraca fata incercind sa zimbeasca, chiar daca ii curgeau lacrimile siroaie pe obraji. O colega i-a aruncat doua centuri de siguranta. Le-a legat de cele doua minere de la scaune si a ramas acolo, pe culoar, pina am aterizat: cu picioarele intoarse, exact in pozitia in care a cazut. Era doar cu trei rinduri mai in spatele meu. Pina am aterizat, avionul abia a putut fi controlat. Facea in toate felurile, se intorcea pe toate partile, in contextul in care era furtuna si fulgera intruna, iar eu mai eram si la hublou... Cind am aterizat eram ferm convinsa ca nu voi mai urca niciodata intr-un avion, asta in ciuda faptului ca in nici doua saptamini trebuia sa ple­cam in Canada, la Campionatul Mondial. Am ajuns cu bine pe aeroport, dar cind i-am vazut pe ai mei, am facut, din nou, un atac de panica, asa ca... de la aeroport am ajuns la spital cu perfuzii. Acum, cind povestesc, retraind evenimentul, imi dau lacrimile. Am fost convinsa cumva, pina la urma, sa ma urc in avionul de Canada. Cred ca aceasta intim­plare m-a facut ca si in ziua de azi sa folosesc acest mijloc de transport numai in interes de serviciu. In niciun caz nu plec cu avionul in vacante“, povesteste Camelia.