Rareori, in presa scrisa, apar branduri. Unul de pe vremea „liberalismului” ceausist a fost Contemporanul. Era gandit de George Ivascu ca un saptamanal social-cultural. Formula de lucru a revistei era simpla: aveau rubrici cele mai reprezentative personalitati ale vremii sau tineri ce, credea Ivascu, vor fi, in generatia lor, cele mai reprezentative inteligente. Alt brand a fost Secolul XX. Erau reviste care marcau istoria presei prin calitatea colaboratorilor. Acelea erau branduri elitiste.
Dupa 1990, au mai aparut doua: Evenimentul zilei si Academia Catavencu, un ziar si un saptamanal. Ziarul a fost, in vremea lui buna, un brand de restaurare a stilului interbelic de presa cotidiana. Dar saptamanalul era ceva nou in istoria presei noastre scrise: o revista de satira politica ce nu datora nimic traditiei. Caragiale ar fi fost incantat sa-l citeasca si sa constate ca, in fine, mostenirea sa a dat si urmasi care nu epigonizau lenes la umbra posteritatii sale. Si-au trait traiul si si-au mancat malaiul in epoca de interes maxim al publicului nostru pentru noua societate romaneasca. Apoi, n-au mai putut trai din vanzari (caci acel public cat de cat educat a disparut sub valurile de promotii analfabete date de noua noastra scoala, o catastrofa nationala) si au devenit dependente de publicitate intr-o proportie prea mare. Evenimentul zilei s-a transformat intr-o publicatie fara originalitate, ca toate celelalte, un brand care a divortat de propria sa scoala de presa, iar Academia Catavencu a incercat sa evite falimentul, dar n-a reusit.
Nu a fost necesar sa-i vedem pe catavenci declarandu-si insolventa, caci au fost cumparati de un nou mogul de presa. Noul mogul a cumparat titlul (Academia Catavencu) fara sa stie in ce afacere se baga. N-a stiut ca adevaratul brand, in acest caz, nu era titlul in sine, ci stilul revistei, iar stilul erau oamenii care o scriau. N-a negociat cu acei oameni sa vada daca se  va putea baza pe ei in viitor. I-a pierdut. Acei redactori au gasit si ei un nou mogul si au reluat propria lor aventura de la zero: orgoliul nu i-a lasat sa vada ca brandul lor nu mai era unul de succes, ca era deja un produs istoric, un dinozaur din vremurile bune. Nu au avut luciditatea sa vada ca publicul le disparuse sub nisipurile miscatoare ale subdezvoltarii culturale care a fost promovata cu eficienta diabolica in ultimii 22 de ani.
Noul mogul care s-a facut patron peste titlul sub care s-a nascut brandul Academiei Catavencu n-a inteles nimic din produsul pe care l-a cumparat. Cand dai un milion de dolari pe o masinuta, s-ar presupune ca ti-au ramas si ceva bani, si niscaiva idei, ca sa relansezi afacerea cu masinuta. N-a organizat concurs pentru gasirea unor redactori capabili sa mentina viu spiritul catavencilor. N-a platit un leu pentru promovarea, la un nou nivel, a noii sale jucarii. N-a investit niciun ban in ideea de a cupla masinuta de hartie la un „tractor” numit televiziune, o chestie care poate tracta, azi, orice publicatie, desi, in fapt, vedem ca sunt tractate doar cele de scandal asa-zis monden. In fine, nici dupa ce i-au scazut vanzarile sub cota la care falimentase vechiul brand, noul mogul n-a priceput in ce afacere s-a bagat. Nici macar nu s-a prins ca departamentul de investigatii, la o astfel de publicatie, ar trebui sa fie „tractorul” din interior al relansarii sale pe piata. N-ai investigatori, n-ai ce marfa sa oferi dezbaterilor televizate. N-ai prezenta pe sticla, degeaba esti prezent pe hartie. Ai aruncat niste bani pe geam si niciunul nu mai vine sa-ti bata la usa.
In ce afacere ne aflam: avem moguli de presa care nu provin din lumea presei. Majoritatea dintre ei provin din alte tipuri de afaceri, unde mentalitatea publicului care te cumpara nu se schimba de la un an la altul. Nici vechii jurnalisti (cei din anii '90) nu mai stiu cum sa adapteze presa scrisa acestor modificari de mental colectiv. Noii jurnalisti invata cum sa se adapteze gusturilor celor mai de jos (uneori de-a dreptul josnice). In contextul in care ne aflam, nicio personalitate cu autoritate nu-si da seama ca nu mai putem avea o revista precum era Contemporanul lui Ivascu (sau Secolul XX) fara subventii de stat. Statul a distrus educatia nationala. Pana va veni vremea sa o restaureze, tot el este dator sa refaca o linie educationala (in felul celor doua publicatii mai sus pomenite) si in presa scrisa. Ideea ca presa este doar o afacere privata este falimentara in contexte cum este si cel romanesc. O asemenea idee falsa va duce numai la dezvoltarea subdezvoltarii noastre culturale.