E cel mai mare muzeu de acest tip din America. Aici se poate vedea varful de lance al miscarii artistice americane, forta ei, nivelul la care se afla, prin reprezentantii sai cei mai alesi. Patru etaje ale muzeului au fost puse la dispozitia curatorilor care au conceput Bienala.
Felul cum sunt amplasate lucrarile creeaza o atmosfera spectaculoasa care te nauceste. Nu stii unde sa te opresti. Mai intai, e bine sa dai roata un tur sau doua, apoi sa te opresti atent la ce te intereseaza. Am ratacit de zeci de ori la etajele cladirii sa revad si iar sa revad lucrarile expuse. Intrece tot ce se poate imagina. Evident, nu avem ceea ce se numeste expozitii de pictura sau sculptura, desi exista si tablouri, si sculpturi la fiecare pas. Dar altfel de tablouri, si altfel de sculpturi. Grupaje. Seriale, precum tripticul semant de Alma Allen (n. 1970) sau cel din ceramica sculptata creat de Sterling Ruby (n. 1972), numit Basin Theology, ca si seria de vase realizate de japoneza Shio Kusaka (n. 1972), care traieste insa in Los Angeles.
Insa dominant este spectacolul plastic. Totul e show. O neintrerupta parada de forme spectaculare, ca o regie de teatru, ca un spectacol imaginar din care vedem numai decorul. Totul e un decor continuu, intrerupt de sali clarobscure, unde vezi filme sau se petrec efecte vizuale deosebite, care te atrag precum momentele magice la circ. Elementul central il constituie instalatia, un gen care deja a imbatranit, dar aici nu vedem instalatii seci, din fiare si texte butaforice, din serii de imagini computerizate, dimpotriva, vedem teatru de cea mai buna calitate.
Gretchen Bender, Max Ernst si Shana Lutker, trei autori si trei lucrari uimitoare
De pilda, lucrarea Protestation (2014), a newyorkezei Shana Lutker (n. 1978), reprezinta un decor fascinant inspirat de primul Le Manifeste du Surréalisme al lui André Breton. Mai mult, materializeaza conflictul pe care reprezentantul surrealismului francez l-a avut cu Max Ernst si Juan Miro. De aceea, vedem in decorul lui Lutker o imagine din creatia lui Juan Miro numita Costume. E vorba de costumele pe care artistul spaniol le-a creat pentru spectacolul Romeo si Julieta prezentat de Baletul rus la Teatrul Sarah Bernhardt din Paris, in anul 1926. Tot din acelasi an dateaza si lucrarea Set / Piece de Max Ernst, cat si alte elemente recognoscibile ale avangardismului, cum ar fi celebrul Entr’acte al lui Rene Clair si Francis Picabia. Combinatia dintre film si plastica a fost realizata de avangarda franceza, in mod memorabil, prin cupluri de cineasti si artisti plastici. Toate aceste elemente de decor, Lutker le-a asezat pe un podium, care are ca fundal o instalatie verticala, un mare panou, pe care e fixata o oglinda. Efectul este fascinant. E o instalatie de inalta tinuta plastica, de un mare efect cultural.
Sau ce fantastic este spectacolul realizat de Gretchen Bender (1951 – 2004) si actualizat de Philip Vanderhyden (n. 1978), sub numele People in Pain (1988). Pe un perete intreg, de zeci de metri patrati, a fost fixata o panza neagra ondulata, ca niste valuri verticale, iar pe aceasta suprafata apar in varful „valurilor”, sau printre ele, nume scrise cu neon, cum ar fi Faulkner, Biblia, Cervantes si alte zeci de nume sonore, care „plutesc” pe intinsa cortina neagra. De fapt, Bender declarase ca vrea sa realizeze un rau canibalic, care absoarbe tot: “I think of the media as a cannibalistic river. A flow or current that absorbs everything”. Poate ca aceasta e si ideea aflata in lucrarea de la intrarea in aceasta sala a muzeului, o cruce de peste doi metri, care are pe bratul vertical insirate zeci de nume ale unor mari oameni de cultura, ale unor mari personalitati. E un remember si un omagiu, desigur.
Asa cum pe peretele unde se afla descrisa viziunea curatorilor pentru Fourth Floor, vedem portretul lui Obama, stand pe un fotoliu, aflat cu spatele, dar presedintele intoarce capul spre noi, spre privitori. Are o figura serioasa, meditativa. M-am gandit automat la manifestarile din Romania socialista, unde portretul „tovarasului” era nelipsit. Era o prefata obligatorie la orice eveniment. Acelasi portret de zambitor comunist, care ne-a sufocat viata. Aici nu am vazut niciodata, nicaieri, portretul lui Obama, doar pe strada, la anumite mitinguri sau greve. Singur, a fost pus ca un respect pentru acest formidabil presedinte al Americii. Fiindca nimic altceva nu justifica prezenta lui la Whitney Biennial. Doar nu presedintele a finantat evenimentul, nu are nici un amestec material. Sigur, este un semn de respect al muzeului pentru acest om. Sau al curatorilor Bienalei: Stuart Corner, Anthony Elms, Michelle Grabner.
Arta plastica si mestesug si o lucrare din textile, atractii de neratat la Whitney Biennial
Toate instalatiile expuse sunt memorabile, sunt peste o suta, deoarece ceea ce se expune nu este un tablou sau o lucrare, ci un complex de lucrari, un spectacol, o viziune. E prima oara cand Whitney Museum cere artistilor sa se ridice deasupra tehnicilor curente, impuse de pop-art si manevrate ani in sir, sa nu se mai rezume doar la socul produs de materiale, ci sa se ridice la viziune, sa existe preocuparea pentru intelegerea lumii, pentru oferirea unor pachete de relatii intre realitati, care sa le dea un sens, o semnificatie. De aceea accentul se pune pe artist. Artistul este desemant cu toate ale lui, apoi grupul de lucrari. Asa este cazul lui Joel Otterson (n. 1959, Los Angeles), care expune instalatia Camp (2014), o formidabila combinatie intre fine arts si handicraft, adica intre arta plastica si mestesug. Sigur, aici, majoritatea artistilor sunt si buni mestesugari. Trebuie sa se priceapa si la munci practice, precum tamplaria, lacatuseria sau electronica. Otterson expune un cort pictat, iar alaturi o perdea ca in povesti, imparateasca, din fire de aur, coborand din tavan, incarcata de diamante, numai ca la capatul fiecarui franjur descoperim cate o piesa de atelier mecanic, o surubelnita, un bomfaier, un cleste, tot felul de chei, care ne aduc aminte brutal de umilitoarea dependenta a omului modern de masini si alte nevoi curente. Visul fabulos generat de decorul de basm se destrama.
Uimitoare este si instalatia conceputa de Sheila Hicks (n. 1934), numita Pillar of Inquiry / Supple Column (2013-14). E o lucrare din textile („supple materials”). E un fel de pilon de fire colorate care atarna din tavan, ca o trena monumentala. Sunt adunate zeci de fire de bumbac, matase, bambus, lenjerie, apoi colorate cu acrilic.
In fine, as mai cita instalatia creata de cuplul Bjarne Melgaard (n. 1967) si Travis Jeppesen (n. 1974), care este poate cea mai sofisticata zona spectaculara a Bienalei, compusa dintr-un decor sexi, sugerand o luxurianta casa de toleranta, in care frumoase femei isi asteapta clientii, iar de jur imprejur zeci de ecrane pe care se proiecteaza imagini cu istoria sexului, de la maimutele Bonobo la om, totul fiind coplesit de imagini de o violenta maxima, imprumutate din jurnalele Discovery, unde vedem lei ucigand sau infruntandu-se barbar pentru suprematie, la fel elefanti care iau in trompa bivoli sau alte animale mai mici si le izbesc de pamant, o imagine de cosmar, de infern. Iar la casti, o voce grava iti explica rar ce insemana o societate in ruina.
Nu exista aproape lucrare expusa sa nu fie citabila. Orice artist, dintr-un total de 103 participanti, s-a legat de o idee, pe care o expune cu talent, cu mijloace adecvate. Evident, rolul principal il joaca filmul. Peste tot ecrane, televizoare si sali unde se proiecteaza non-stop filme speciale, realizate nu de cineasti, ci de artisti plastici. Ar trebui sa fie un festival pentru astfel de filme (sigur, exista!), fiindca asa ceva necesita spectatori speciali, greu de crezut ca se afla printre cinefilii obisnuiti. Cred ca nimeni nu are rabdare sa priveasca un cronometru pe un ecran, sa vada cum trec minutele, iar pe ecran sa nu se intample nimic. De fapt, se intampla ceva extrem de banal, apar niste nori si miscarea lor e cronometrata. Timp de peste zece minute ii vedem cum trec. Miscarea lor e insesizabila, dar se misca si trec si ecranul ramane iar alb, ca la inceput. Sunt efecte care creeaza ceea ce am putea numi o stare plastica. Uneori cu rezultate naive, dar senzational este altceva: artistii propun un joc nou, epocal, ne spun ca a sosit timpul unui alt tip de perceptie.
Curent, cand percepem un lucru, il percepem in functie de ceea ce presupunem ca urmeaza, ca se va intampla. Prevedem desfasurarea logica a lucrurilor. Aceasta este perceptia normala sau clasica. Orice subiect ne atrage daca reusim sa intuim ce se va intampla, adica realizam si noi, mental, povestea bis a povestii de pe ecran si adesea reusim sa anticipam finalul povestii. Dar in filmele artistilor americani de la Whitney Biennial nimic nu se deruleaza dupa o logica previzibila, totul e imprevizibil. Ce va imaginati ca face o femeie care canta tot timpul, chiar si cand face sex? Sigur, e greu de prevazut ca ea este un vampir care se hraneaste cu sangele victimelor sale. Dar cu totul formidabil este filmul animat Jeu de Paume / Racheta (2014) al lui Joshua Mosley (n. 1974, Dallas), in care vedem un joc de tenis inventat, cu reguli noi, cu lovituri atipice, grotescul imbinandu-se cu poezia.
In concluzie, Whitney Biennial ne arata o noua varsta a perceperii realitatii, in care nu numai materialele sunt importante, nici calitatea realizarii, ci viziunea. Sigur, fara sa-si piarda umorul, artistii americani, multi avand origini in toate colturile lumii, in Japonia, Israel, Italia, Germania sau Australia, ne ofera o perspectiva profund ludica asupra lumii, fara sa ne plaseze in realitati paralele, sa ne ofere iluzii, ci doar realitati, dar aratandu-ne ce rol esential joaca spiritul in trairea existentei.