Motto: „E apasator sa deschizi, in fiecare seara, o usa care da spre intuneric.” De putine ori mi s-a parut ca se potriveste atat de bine unei scrieri din zilele noastre memorabila sintagma a lui Sartre: „o demonstratie inclusa in fapte”, asa cum se potriveste romanului lui Freddy Garbaci, caruia autorul i-a dat un titlu neobisnuit: ”Paraclet”!. Si asta cu atat mai mult cu cat, dupa atatia ani de criza, am fi asteptat ca economistii, sociologii sau politologii nostri sa puna degetul pe rana si sa ne spuna adevarul despre impasul dramatic in care ne-au aruncat si pe noi, romanii, neo-liberalismul si mitul suprematiei absolute, a invincibilei piete financiare pe care s-a construit intregul sau esafodaj de speculatii si de asteptari. Ceea ce, la drept vorbind, s-a si intamplat, un exemplu de referinta fiind cartea profesorului Andrei Marga: ”Criza si dupa criza. Schimbarea lumii”. Imi era greu sa cred ca un asemenea univers provocator, cum este cel al lumii in criza si, in rand cu ea, al societatii romanesti aflata la rascruce de drumuri, sa nu ii ispiteasca si pe scriitorii nostri. Si iata ca un prim raspuns romanesc la aceasta noua „sfidare mondiala” a venit. Si, inca, ce raspuns…
Ce este „Paraclet”-ul lui Freddy Garbaci, daca nu o incitanta demonstratie inclusa in fapte a „reificarii individului” sub imperiul mitului consumismului, a transformarii omului din fiinta superioara intr-un simplu lucru („res”) si a reducerii intregii existente intr-o goana nebuna dupa profitul imediat?.
Lumea in care traiesc, muncesc, se lupta, inving sau sunt invinsi eroii cartii lui Freddy Garbaci este foarte expresiv surprinsa de criticul Alex Stefanescu: „Printre cladirile Bucurestiului, unele prietenos-monumentale, in stil brancovenesc, altele dezolante ca niste crescatorii de oameni, din timpul comunismului, au aparut dupa 1989 cateva turnuri de beton si sticla, stranii in peisajul arhitectonic romanesc. Ele sunt un fel de zgarie-nori la proportiile Romaniei. Au lifturi transparente, care transporta in sus si in jos barbati tepeni cu costum si cravata si femei cu parul vopsit in culori metalizate, ca ale masinilor de lux care asteapta in parcarile din apropiere.”Dupa care, firesc, vine intrebarea-cheie: „Cine sunt barbatii si femeile care populeaza birourile numeroase din aceste turnuri? Cu ce se ocupa? Ce e in sufletul lor? De ce simuleaza relaxarea, desi isi consulta mereu ceasurile?De ce sunt de o politete desavarsita , daca nu le pasa unor de altii?”.
Raspunsul la asemenea intrebari, adica „demonstratia inclusa in fapte” despre care vorbeam, exista in chiar intriga acestui roman care, paradoxal!, desi are peste 500 de pagini se citeste cu sufletul la gura…

Raul Bodea:” Reverii, plimbari, ambiguitati sentimentale, toate imi pastoreau sinele”

Eroul principal (reiau inadins o formula iesita din circulatie!) este Raul Bodea, tanar jurist angajat al unei multinationale, care are franchetea sa ni se recomande astfel: „Inainte de incorporare aveam obiceiuri reactionare, intram la filme, vizitam librarii, citeam carti. Reverii, plimbari, ambiguitati sentimentale, toate imi pastoreau sinele. Nu se mai poate, desigur. Acum sunt cu ochii pe cursul euro-leu-dolar, factura mi-e alma mater, oglinda in care imi pot contempla munca.”

Sunt multe si, nu o data, absolut captivante paginile, in care Freddy Garbaci face radiografia( ba chiar rechizitoriul!) lumii corporatistilor si ma bucur sa vad ca in consemnarea sa din ”Jurnalul National”, Marian Nazat retine cateva dintre ele. La randul meu, nu cred ca as putea rata ocazia sa citez macar doua atat de sugestivele sentinte-diagnostic ale acestui univers in care esenta umana se alieneaza si se pierde. Iata: „Noii Mesia ai umanitatii sunt manuitorii de bani. Ei pledeaza pentru transformarea holismului in concept marginal, truism al desuetudinii si ineficientei, si pentru afirmarea plenara a Individului, principal subiect de drept, entitate irepetabila, microunivers de drepturi si obligatii consacrate normativ. Consecintele sunt resimtite din plin, sub forma tampeniilor numite political correctness, self-reliance si feminazism- acesta din urma folosit, in vagi cercuri intelectuale, pentru desemnarea feminismului militant”.
Nu scapa devastarii individualiste si, de aceea, nici verdictului sarcastic al lui Raul Bodea, micul univers personal, oaza de intimitate sau de „joc de-a vacanta” pe care omul, devenit, din scop, mijloc, avea slaba nadejde de a si le fi pastrat ca zona a unui ultim refugiu: „Intr-un moment de ragaz, ne inventam propriul joc: inventariem cultura si o partajam, ca doi divortati, ca doi neconciliati. Literatura, muzica, pictura, sculptura, filmul. Incapabili de limbaj comun, suntem siliti sa faramitam mostenirea umanitatii, fiecare sa-si tina propriu registru inventar, intocmit pe baza declaratiei de avere spirituala, continand artistii-reper, „artisti” in senul cel mai lat imaginabil, cei sub care te adapostesti in vremuri vitrege, marii ocrotitori spirituali.”
De ce, totusi, acest titlu:„Paraclet”? Daca este sa ne luam dupa dictionar, intelesul ar fi „duh sfant”, adica „alinator”( de la grecescul „paraklitos”), ceea ce, la drept vorbind, este si noima acestei istorisiri. Ca jurist la multinationala a carei reprezentanta in Romania este condusa de Josh Sanders, un personaj care nu vede in jurul lui decat oculte si cabale, Raul Bordea trebuie sa „aline”si sa”mantuie”, cititi, va rog: sa scape cu fata curata!- compania (si, bineinteles, pe Sanders!) dintr-un complicat proces pe care il are cu un temut si feroce rival. Itele povestii sunt tare incurcate, multe dedesubturi nu ii sunt cunoscute nici macar ”alinatorului/salvatorului”, asa incat insusi Raul Borda se va afla, nu o data, pe cai fara tinta in acest labirint al furtisagurilor de elita. Furtisaguri comise- sub scutul infailibil al „mainii invizibile a pietei” si cu concursul direct al unor insi a caror menire ar fi fost sa puna in act suprematia legii si a legalitatii- de catre un alt trust. Un trust care, pe langa un avocat cu o prestatie „cu bataie lunga”, a avut abilitatea de a-si strecura in cazematele firmei-dusman un Cal Troian, pe Marian Avram, atot-puternicul si inatacabilul om de incredere al lui Sanders. Din toate acestea iese o poveste captivanta a carei descoperire o las in seama cititorului.
„un vis de doua persoane”...

Exista, insa, in carte, un alt inteles al cuvantului „paraclet”. Fiindca, pentru Raul Bordea, un om obisnuit si perfect normal, pentru care as alege ca maxima de viata faimoasa replica pe care o rosteste Beranger in finalul „Rinocerilor” lui Eugene Ionesco, ”Eu raman aici, raman ultimul om!”, va exista cu adevarat o mantuire, o iesire din labirint. Aceasta nesperata Ariadna care ii va da firul salvator, se numeste Ligia si (mai mult sau mai putin intamplator…) lucreaza exact pentru casa de avocatura care ii apara pe dusmanii companiei pe care trebuie sa o serveasca Raul.
Este de-ajuns ca, dand curs unei provocari pe care i-a aruncat-o Ligia, Raul sa petreaca impreuna cu ea Sfintele Sarbatori de Iarna dimpreuna cu parintii lui, la Corabia, pentru ca sensul profund, magic si inefabil al Dragostei, al Puritatii si al Temeniciei lucrurilor sa redevina, pentru Raul si pentru Ligia, fapt de viata.
A fost, insa, totul doar un simplu „vis al unei nopti de iarna” sau „un vis de doua persoane” cum eroul nostru va spune spre sfarsitul istorisirii? Lucrurile se vor opri aici sau  povestea merge mai departe? Intrebare cu talc anume daca ne gandim ca, in nota fireasca a acestui joc de lumini si umbre in care se deruleaza cursul naratiunii, Raul insusi se arata cuprins de niste indoieli.
Sau, mai stii, este doar o iscusita provocare pe care Freddy Garbaci ne-o arunca noua, cititorilor, in asteptarea unei alte carti, in care sa ne dea raspunsul cuvenit?
Sincer sa fiu, faptul ca acest „Paraclet” nu se incheie cu adagiul clasic”va urma”, ma pune pe ganduri. Nu de alta, dar imi aduc aminte de vorba lui George Calinescu:„De fapt, nu va urma nimic, dar am pus ,, va urma” pentru placerea asteptarii infinite”.
Sper si astept cu incredere ca Freddy Garbaci sa ne contrazica. Si pe G Calinescu… si pe subsemnatul!