„As fi vrut sa scriu catalogul ideilor false;  sa-i pun pe coperta un craniu si doua oase, cu inscriptia-pericol de moarte” (Gr. C. Moisil 1970)
S-au implinit, pe 21 mai, 40 de ani de la moartea lui Gr. C. Moisil si, sincer sa fiu, cu exceptia a  doua  sau trei mentiuni fugare, nu am vazut  ca aceasta zi comemorativa sa fi retiunt atentia. Stiu eu? Poate ca o asemenea rememorare nu ar fi facut  „ratting-ul” unui can-can monden, dar, cu siguranta, era un bun prilej de a mai gandi la zicala ”cine nu are batrani, sa-si cumpere”. Tocmai de aceea, am raspuns, fara sa mai stau prea mult pe ganduri, invitatiei primite din partea prietenilor de la revista VIP de a scrie cateva randuri despre „domnul profesor Gri-gri”. Despre cel care a fost, este si, cu siguranta va ramane, o Personalitate din ale carui lectii mai avem multe de invatat inca multa vreme de-acum inainte…

Iar, atunci cand scriu ca Gr. C. Moisil este o Personalitate cu adevarat emblematica nu ma refer numai la matematicianul si logicianul a carui opera se bucura de un nestirbit prestigiu la noi si peste hotare, la savantul care si-a pus in joc autoritatea pentru a promova cibernetica pe vreme cand unuii o socoteau doar „o stiinta reactionara care urmareste sa aserveasca, omul masinii” si nici doar la profesorul eminent, adevarat reper pentru mediul stiintific si academic. Ma refer, in mod deosebit, la Profesorul de Viata, la cel care ne-a dat o greu egalabila Lectie de etica a voioasei, liberei cugetari. Fiindca generatia mea, care pasea in viata la jumatatea deceniului VII al veacului trecut, adica intr-o perioada de relativa, dar reala! deschidere, asta am vazut in Profesorul Gr. C. Moisil si asta am inteles din lectia sa. O lectie de care, cu siguranta, vom mai avea nevoie.

Iar cand spui Profesorul Gr. C. Moisil spui, de fapt, un spirit mereu insetat de cautare si un adversat jurat, impatimit, al anchilozei, al cramponarii, suficiente si obtuze, in clisee cu pretentii sacrosante.

Profesorul Moisil insusi si-a facut un crez si o profesiune de credinta din batalia impotriva a ceea ce el socotea a fi ”ideile false”. „Imi place-marturisea el intr-un text programatic publicat la rubrica pe care o sustinea, saptamanal, in revista „Contemporanul”- sa surprind momentul de banalizare a unei idei, momentul cand oamenii seriosi se lauda: eu am avut ideea asta cel dintai; si tu iti aduci aminte cum el o trata drept paradox”.

Si, asta, pentru ca, asa cum credea, cu o sincera si captivanta fervoare Gr.C. Moisil: „Se stie ca o idee incepe prin a fi un paradox, continua prin a fi o banalitate si sfarseste prin  a fi o prejudecata”.

Sa nu uitam, asa gandea, asa vorbea si asa scria Gr.C. Moisil in imprejurarile in care stapanea si dicta „gandirea unica”. De unde si avertismentul sau categoric: Imi place sa urmaresc lunga poveste cand o idee banala devine o prejudecata. Cand se inraieste ca omul care imbatraneste, care simte ca-i fuge pamantul de sub picioare, cand trebuie sa faca apel la autoritatea lui”. Pentru a incheia cu aceasta sentinta categorica:”Cand tot farmecul tineretii lui s-a iaurtit in autoritate”.

Or, tocmai cu aceasta „iaurtire in autoritate” s-a luptat cu o neslabita inversunare Profesorul Gr. C. Moisil! Au intrat in istoria vie a Facultatii de matematica si a Universitatii bucurestene replici taioase si neiertatoare ale Profesorului cu adresa directa la adresa unor (presupuse) tinereti iaurtite in (din pacate, reale!) autoritati stiintifice si nu numai…

Cum ar fi aceea din sedinta Senatului Universitatii bucurestene in care se discuta, mai cu direct si cu glas tare sau mai in surdina, pe ocolite, despre o „pretioasa indicatie de partid si de stat” potrivit careia toata suflarea universitara trebuia musai sa stea la catedra 8 ore fix pe zi. „Eu cred, a spus cu voce tare Moisil, ca cei care au dat ordinul s-au gandit foarte bine”. Apoi, vazand uluiala de pe fetele celor din preajma a apasat:”Pentru ca dansii au nevoie, opt ore pe zi, la catedra de fundul nostru, nu de capul nostru!”.

Fireste, tolba cu povesti in care se afla rara comoara de intelepciune pe care ne-a lasat-o Profesorul Gr. C. Moisil mai are inca multe, foarte multe intamplari cu talc adanc. Ce-i drept, buna parte dintre ele se afla in cartile de evocari pe care ni le-a lasat sotia sa, Doamna Viorica Moisil. Cu siguranta, insa, ca suprize mai pot veni si ele nu se vor lasa mult asteptate.

Sa mi se ingaduie, de aceea, ca inainte de a incheia aceasta modesta insemnare sa adaug o mica istorioara care imi vine in minte ori de cate ori vine vorba despre Gr.C. Moisil. Asadar, intr-o emisiune, difuzata la postul national de televiziune la o ora de varf, la care era invitat Profesorul Gr. C. Moisil, o distinsa doamna povestea ca are un caine care „o divinizeaza”. Mirata, probabil, de imprejurarea ca Profesorul nu prea dadea semne de interes pentru tema, realizatoarea nu a avut de lucru si l-a intrebat daca are si domnia sa un animal domestic. „Ba daaa, a raspuns hatru Moisil, si eu am un caine, care ma iubeste, dar nu ma divinizeaza”. Vazand stupoarea celor doua doamne, Profesorul le-a lamurit: ”Si stiti de ce? Pentru ca este cainele unui om de stiinta si, de aceea, este un caine… ateu”.

Sursa foto: uaic.ro